Tablou mohorât al Rusiei revoluționare. Narațiune de excepție: ”Revoluția rusă 1891-1924”, de Orlando Figes

„Revoluția rusă 1891-1924. Tragedia unui popor”, de Orlando Figes
Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2016
Traducere de Cornelia Marinescu

Pentru cei care nu îl „cunosc” încă, Orlando Figes este un autor care s-a făcut remarcat și a primit numeroase premii, pentru cele nouă volume despre istoria Rusiei și a Europei deja publicate. Acestea au fost traduse în peste 30 de limbi și se bucură de o mare popularitate în întreaga lume. Născut la Londra, în 1959, a absolvit Universitatea din Cambridge, unde a devenit apoi lector de istorie, până în 1999. În prezent, este profesor la Colegiul Birkbeck, Universitatea din Londra. Pasionații de rețele sociale îl pot urmări pe Twitter: https://twitter.com/orlandofiges/.

Orlando Figes a scris o carte de mare angajament și de o seriozitate maximă, însă într-un stil facil, parcă menită să fie citită de oricine, și nu neapărat de profesori sau de cercetători. Vorbitor de rusă, a consultat surse primare în perioada de documentare; a dobândit acces la arhive păstrate în Rusia și a adunat informații detaliate despre perioadele de interes. Într-un interviu realizat de Andrew Marr pentru The Independent, în 1997, puteți citi povestea accesării arhivelor de la Moscova și nu doar, care au început să se deschidă pentru public în anii 80. Alte surse consultate au fost jurnalele unor persoane (oameni politici, intelectuali, militari) care au prezentat, subiectiv, succesiunea de evenimente care a dus la schimbări în Imperiul Țarist/Rusia/Uniunea Sovietică.

Cu toate că nu am găsit dovezi concludente privind munca de cercetare desfășurată, probabil că Figes a lucrat cel puțin șapte ani pentru această carte. Precedenta (titlu original: Peasant Russia, Civil War) a apărut în 1989, iar „Revoluția rusă 1891-1924”, în 1996. Aceasta poate fi descrisă drept o retrospectivă cât se poate de amănunțită a Revoluției, din 1891 până la moartea lui Lenin, în 1924. Tipic Figes, împletește peisajul social cu viața politică, și multe personalități, precum Rasputin, Maxim Gorki sau generalul Brusilov, își țes povestea personală cu firul narativ.

Chiar dacă tot ce am ales să scriu până acum despre carte ar putea pune în dubiu cititorii, poate făcându-i să creadă că este vorba despre o lucrare mai degrabă academică și poate scorțoasă, ideea este foarte departe de adevăr. Cartea se citește foarte ușor, pentru că Figes are un stil narativ plăcut – pe care l-am identificat și în alte opere ale sale. Este stilul unui om căruia îi plac lucrurile pe care le studiază, care și-a dedicat viața și cariera înțelegerii unor mari evenimente din istorie și a motivelor pentru care acestea s-au succedat, și pe care experiența în predare îl ajută să pună totul pe hârtie încât să devină o lectură plăcută. Important de subliniat este că, deși volumul ar putea face parte din orice bibliografie a unui curs dintr-o mare universitate, Figes nu uită să „popularizeze” istoria, adică să prezinte și episoade amuzante, pe gustul oricărui cititor. Demitizează acțiuni și, cumva, înlătură vălul de pe importanța rolurilor jucate de oamenii politici despre care am „învățat la școală” că s-ar fi evidențiat într-un moment sau în altul.

Un astfel de episod amuzant îl reprezintă și modul în care au reacționat revoluționarii când au dat de bunăstarea materială a familiei regale; de exemplu, când au descoperit vinul. „Când bolșevicii au preluat controlul asupra Palatului de Iarnă (n.r. – octombrie 1917), au descoperit una dintre cele mai mari crame din câte știau. În zilele ce au urmat, zeci de mii de sticle cu băuturi vechi au dispărut din pivnițele palatului. Muncitorii şi soldații bolșevici s‑au servit cu Château d’Yquem 1847, recolta preferată a ultimului țar, şi au vândut votcă”, explică Figes.

Tot amuzantă este și prezentarea modului exagerat în care Lenin considera că s-ar afla în pericol în 1917, cu toate că era foarte bine protejat, De altfel, în vara lui 1917, când a fugit din Rusia în Finlanda, fostul lider sovietic a locuit inclusiv la șeful poliției din Helsingfors.

Intelectualii de stânga l-ar fi criticat pe Orlando Figes pentru portretul negativ pe care i l-a făcut lui Lenin și pentru că s-ar fi concentrat, mai degrabă, asupra poveștilor individuale decât asupra imaginii de ansamblu. Alții l-au numit „revizionist”, pentru că a încercat să explice evenimentele politice în context social. Pe de altă parte, în 2013, regretatul artist David Bowie a menționat „Revoluția rusă 1891-1924” drept una dintre cărțile sale favorite.

Aș recomanda cartea atât cititorilor „avizați“, orientați spre sovietologie, dar și celor care vor să citească pentru a afla mai multe despre originile și consecințele Revoluției ruse. Dacă vă prinde, Editura Polirom a mai publicat patru traduceri după volume ale autorului, iar pe cea mai recentă o aștept cu mare interes, pentru că se concentrează asupra vieții private în perioada stalinistă.

Dacă doriți să îl ascultați chiar pe Orlando Figes prezentând această carte, este o înregistrare în care autorul vorbește, preț de vreo 14 minute, despre ea. Om cu opinii solide, care s-a deschis drept „ușor menșevic” într-un interviu de la finalul anilor 90, a anunțat pe Twitter, în 2017, că a dobândit și cetățenie germană, pentru că nu dorea să fie un britanic izolat de Brexit. Iar pentru cititorii pasionați de fotbal poate fi interesant de știut că este suporter înfocat al clubului de fotbal Chelsea Londra. Să fie o altă legătură subtilă cu Rusia? 🙂

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro.

(Sursă fotografii: Polirom.ro, mhpbooks.com, telegraph.co.uk)