”Apocalipsis”, de Adrian G. Romila
Editura Polirom, Colecția Ego.Proză, București, 2019
Pentru fiecare dintre noi, momentele de cumpănă au însemnătăți diferite. Unii trec prin ele temători, dar fără consecințe importante decât asupra momentului respectiv, indiferenți în perspectivă, iar pentru alții răscrucea are un caracter apocaliptic, de catastrofă sau final al vieții sau al unui ciclu. Povestind saga familiei David, naratorul acestui volum se regăsește în a doua categorie, deși consecințele sunt tragice doar pe moment și la scara istoriei. Familia supraviețuiește, pentru a întâlni noi și noi momente de cumpănă.
Punctul central este în timpul primului război mondial, când Cristian David, meșter bun la toate, dar mai ales tâmplar iscusit, acceptă să renoveze biserica veche dintr-o localitate pierdută de lume și de vâltorilor războiului, Prisăcani. Meșterul este simplu, dar are o poveste în spate, iar notabilitățile satului (neatins de război, așadar bogat, deși la aproximativ o sută de kilometri se află nebunia de la Mărășești) încearcă să îl descoase, să animeze cumva localitatea și locuitorii ei. Povestea lui Cristian David începe cu descrierea războiului, un episod cumplit, pe care niciodată nu l-am văzut descris atât de clar și de realist:
”Aproape nu-s cuvinte să vă descriu situația de-acolo. Răul absolut! Noroi, sânge și apă. Călcam în tranșee într-o clisă din care ieșeau adesea șobolani, șerpi, tot felul de târâtoare. În clisa aia, care n-apuca să se usuce în căldura de peste zi, se amestecau urina, fecalele noastre… mă iertați… și sângele morților. Când cădea câte-un obuz pe adăpost, să te ferească Dumnezeu ce era după aia! Aveam un clopoțel atârnat la intrare, cu care anunțam că-ncep tunurile, când auzeam șuierăturile bombelor sau când primeam telefoane că se execută foc de artilerie inamică. Dar nu întotdeauna aveam timp să ne adăpostim sau să vedem din timp focul. Care scăpau adunau după aia din noroaiele împuțite resturile de oameni. Mâini, capete, creiere, mațe, ca să aibă ce plânge și ce-ngropa.” (pag. 27)
Numai că familia David nu a fost parte numai din acest război, ci, fiind o familie străveche de tâmplari, ”călătoare” prin toate provinciile românești, a trăit multe momente istorice care pot fi considerat emblematice (unele, chiar catastrofale), de la moartea lui Horea la cea a lui Eminescu, de la ”zugrăvirea” mănăstirii Humor până la călătoria lui Emil Racoviță cu vasul Belgica, de la formarea lacului Roșu până la arderea Bisericii Negre din Brașov. Evenimente care pot fi considerate ele însele un fel de apocalipsă, atât pentru personajele care le-au trăit, cât și la nivel de macro-istorie și pe care Adrian G. Romilă le descrie cu atenție, cu profunzime literară și istorică, reușind de fiecare dată să transpună cititorul în atmosfera epocii.
Romanul are multiple calități istorice, iar saga familiei David ne oferă, în același timp, informații documentare, ficționalizate desigur, de certă calitate, dar și suspansul necesar pentru a descoperi unde duc toate aceste istorii. Dincolo de acestea, ”Apocalipsis” este un roman filosofic, un roman care naște multe întrebări cu privire la apocalipsa fiecăruia dintre noi, respectiv la felul în care percepem evenimentele catastrofale din jurul nostru ca fiind în relație cu propria persoană și fiind evenimente care anunță un sfârșit al Pământului, al umanității. Totul este perceput la nivel global, deși, până la urmă, apocalipsa se dovedește temporară și individuală:
”Eu zic să se tot repetă de sute de ani Căderea Constantinopolului, la fiecare război se repetă, așa cum fiecare moarte a unui om sau fiecare catastrofă a naturii e o formă a Judecății de Apoi, e o Apocalipsă. Se prăbușește ceva ce era, dragă părinte, dispare ceva definitiv. Rămâne mereu răul, același, prezent în toate, oricând, el deocamdată nu se prăbușește, are socotelile lui…” (pag. 99)
Tâmplarul Cristian David nu este orișicine: pe lângă muncile manuale, la care se pricepe foarte, el este și licențiat în filosofie și orice discuție cu preotul din Prisăcani se duce și pe tărâmuri filosofice, și pe cele teologice, într-o asemenea patimă încât, uneori, reprezentantul Bisericii îl consideră eretic. Ca orice filosof, de altfel. Și atunci intervin noi și noi întrebări, la care noi, cititorii, vom cugeta după terminarea lecturii: să fie totul doar un joc al marelui creator universal, al Marelui Ochi sau el asistă nepăsător? Să fie o stratagemă a spiritului rău? Să fie doar ordinea lucrurilor, respectiv o permanentă pendulare între momentele fericite și o repetată apocalipsă? Am regăsit în textul lui Adrian G. Romila și câteva răspunsuri la aceste întrebări, dar și adevăratul apocalipsis, cel care nu poate fi rostit, cel în care fiecare părinte s-ar înfiora.
Nu am apreciat prea mult ultimul capitol, care m-a dus în alte locuri, ”a stricat” cumva istoricitatea textului pentru a se ancora în realitatea imediată și a conferi alte valențe întregului roman (am scris ceva asemănător și am avut aceeași impresie și despre ultimul capitol din volumul lui Cezar Amariei, ”Zilele noastre mărunte”). Dincolo de asta însă, ”Apocalipsis” este un roman foarte intens, foarte bun, cu o poveste cursivă și interesantă și care naște suficiente (și temeinice) întrebări, încât să rămână în mintea cititorului timp îndelungat după ce termină cartea.
