”Creionul de tâmplărie”, de Mircea Cărtărescu
Editura Humanitas, București, 2020
„Creionul de tâmplărie” poate fi considerată o carte care abordează statutul scriitorului în societatea contemporană. Aș îndrăzni să afirm că este în egală măsură o carte despre condiția umană în orice vremuri. De ce? Răspunsul îl oferă chiar Mircea Cărtărescu:
„Pentru că lumea în care am trăit de trei mii de ani încoace, de la splendidele și neplauzibilele scrieri ale lui Homer sau Herodot până azi, a fost una coerentă, concentrică, asemeni unei ținte ce corespundea însuși sensului nostru în lume: o civilizație centrată pe cultură, o cultură centrată pe arte, artele centrate pe literatură și literatura centrată pe poezie. În miezul poeziei, în fine, care este miezul condiției umane, se află lirismul. El este cisterna de aur lichid din miezul umanității, substanța pe care-o căutăm pretutindeni, în orice strădanie umană, de la matematici la filozofie, de la literatură la fizica cuantică, de la matematică la teologie, căci el reprezintă grația universală, plutirea pe vânt din gândirea Zen, unduirea algelor de mare în ritmul valurilor și-al curenților.”
În prima parte a cărții, autorul povestește cum i-a perceput pe clasicii literaturii române Eminescu și Arghezi și cum a cunoscut personal diferiți scriitori români, de la Marin Preda sau Nichita Stănescu până la colegii săi de generație Ion Stratan ori Traian T. Coşovei. Portretele pe care le zugrăvește Mircea Cărtărescu sunt nunațate și subtile, dar totodată încărcate de o sinceritate adâncă. Preocuparea sa de a înțelege cât mai bine personalitatea scriitorilor contrastează cu mărturisirea lui Cărtărescu că în copilărie numele autorilor cărților pe care le citea nu însemnau nimic mai mult decât un ornament așezat deasupra titlului: „Poveștile lui Andersen nu se numeau așa fiindcă fuseseră scrise de Hans Christian Andersen, un om în carne și oase care le scosese din imaginația sa, ci pentru că … așa se numeau, și nu ți le puteai imagina numite altfel.” Viziunea lui Cărtărescu asupra relației dintre opera literară și creatorul acesteia s-a schimbat însă radical în timp, acum fiind convins că fiecare amănunt, aparent banal, din viața scriitorului se poate dovedi relevant. „Opera artistului e cochilia sa, dar pe mine mă interesează animalul care a secretat-o din sângele și din carnea lui”, se confesează autorul.
A doua parte a volumului relevă concepția lui Cărtărescu despre cum și de ce se scrie literatură. Astfel, a fi poet nu înseamnă nicidecum, în abordarea sa, a produce structuri lingvistice cu un nivel înalt de sofisticare, ci a crea un strop de frumusețe cu care să îmbogățești lumea imperfectă în care trăim. Pentru că în absența acelui strop orice operă de artă, oricât de rafinată ar fi, este doar cenușă…
Dintre textele grupate în ultima parte a volumului, intitulată Gheață și foc, aș insista asupra celui dintâi, consacrat lui Panait Istrati, a cărui unică vocație a fost, în viziunea lui Cărtărescu, libertatea. Astfel stând lucrurile, literatura a fost pentru el doar un instrument utilizat în scopul lărgirii orizontului libertății sale de trăire și exprimare. „Fiecare scriere a sa este o pledoarie pentru libertate, a vieții și a povestirii deopotrivă”, subliniază Mircea Cărtărescu, care evaluează cu totul altfel meritele lui Istrati decât Nicolae Iorga, cel ce s-a grăbit să îi conteste orice valoare literară, spunând într-un interviu din 1924: „Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis Kyra Kyralina cu dedicație. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. […] Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de-a face cu un hamal din portul dunărean”.
Istrati a refuzat cu îndârjire să se identifice pe deplin cu o anumită cauză și, în pofida unei apropieri de cercurile socialiste în perioada tinereții, avea să dezvăluie lumii (în „Spovedania unui învins”, carte apărută în 1929) adevărul despre experimentul stalinist. Onestitatea sa intelectuală – de care mult prea mulți socialiști de caviar din Occident nu au dat dovadă! – a avut însă consecințe serioase asupra carierei și vieții sale. Ostracizarea lui Panait Istrati și ignorarea cărților sale contrastează cu recunoașterea de care se bucură acum, de pildă, Herta Müller, cu care pot fi găsite puncte comune, dar în cazul ei, observă Cărtărescu, “marginalitatea și transcenderea frontierelor dintre etnii, limbi și națiuni au fost valorificate pozitiv și au adus-o în centrul atenției, pe când, din aceleași motive, dar în altă lume, cu alte valori, autorul Kirei Kiralina a fost uitat.”
Dacă Mircea Cărtărescu a schițat această paralelă interesantă, eu mă încumet să evoc un alt scriitor cu care, în opinia mea, Istrati a împărtășit atât aspirația către libertate, cât și tragismul destinului, și care, în plus, i-a fost contemporan și concitadin. Este vorba despre Mihail Sebastian, cel care afirma în Cum am devenit huligan – carte apărută în 1935, anul în care Panait Istrati se stingea din viață – că “se circulă greu astăzi prin lumea ideilor fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodată uniformă. E un civil.” Cât de mult se apropie aceste cuvinte ale “huliganului” Sebastian de autodefinirea “învinsului” Istrati, într-un eseu din 1933, drept „omul care nu aderă la nimic”!
Acestea fiind spuse, nu îmi rămâne decât să reiterez ce am sugerat la de la bun început: „Creionul de tâmplărie” constituie o carte a cărei miză este mai mare decât pare la prima vedere: condiția umană în orice vremuri. Dar nu neapărat sub orice vremuri…
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, )
