”Pe trecerea timpului”, de Emil Hurezeanu
Editura Curtea Veche, București, 2015
După cum spune subtitlul cărții lui Emil Hurezeanu, aceasta este un „jurnal politic românesc” al intervalului 1996-2015. Majoritatea covârșitoare a evenimentelor care au marcat politica internă și externă a României sunt întoarse pe toate fețele cu o formidabilă luciditate, dar și cu o eleganță a stilului greu de egalat. Articolele, prelegerile și interviurile (cu personalități de talia lui Helmuth Kohl și Henry Kissinger) incluse în volum pot fi lecturate precum veritabile capitole ale unui roman.
Nuanțat și imparțial, jurnalistul evaluează ceea ce se întâmplă la nivel national sau global prin prisma nu doar a prezentului, ci și a trecutului mai mult sau mai puțin îndepărtat, ale cărui lecții sunt extrase și sintetizate cu mult rafinament intelectual. După cum explică chiar Emil Hurezeanu în prefață, “verticala trecutului intersectează obligatoriu orizontala spaţiului. Înţelegem ce se întâmplă acum, din nou, în pieţele României, doar dacă ştim ce s-a mai întâmplat acolo. Un rapel la memoria locului concret sau simbolic pune în profil, desluşeşte momentul de acum. În punctul zero avem prezentul, al nostru, dar şi al celorlalţi. E şi locul în care ne aflăm acum. Orice întâmplare din Piaţa Universităţii, adică, are la dreapta şi la stânga ei desfăşurări similare sau diferite, din Piaţa Bastiliei din Paris până la Maidanul din Kiev. Nu suntem, deci, niciodată singuri, nici în raport cu trecutul pieţelor noastre, nici în raport cu prezentul pieţelor celorlalţi.”
Din poveștile pe care le spune autorul se compune treptat un tablou complex și captivant al societății românești, surprinsă în dinamica deloc liniară a transformărilor pe care le-a traversat pe parcursul ultimelor două decenii. Evenimentele pot fi retrăite, regândite sau redescoperite prin intermediul analizelor elaborate de-a lungul timpului de jurnalist.
Spre deosebire de prea mulții ziariști care se lăfăie seară de seară pe ecranele televizoarelor practicând fără jenă un partizanat cât se poate de evident pentru oricine, Hurezeanu are marele merit că lasă cititorului libertatea de a gândi cu propriul cap. Îi deschide ochii, dar nu îl forțează să tragă o anumită concluzie. Așa cum remarcă Andrei Pleșu: “Gazetarul trebuie să-mi dea ceea ce-mi dă Emil Hurezeanu: elementele necesare unei opțiuni temeinice și, eventual, o opinie inteligentă”.
Dincolo de subtilele, dar atât de penetrantele sale analize politice, foarte reușite sunt și portretele pe care autorul le face unor scriitori importanți pe care i-a cunoscut în diverse perioade ale activității lor. Mircea Ivănescu sau Herta Müller sunt evocați într-o manieră sensibilă și spectaculoasă, care ne amintește că jurnalistul, analistul și – mai nou – diplomatul Emil Hurezeanu a debutat, de fapt, ca poet.
Deși ține să precizeze că jurnalistul este “primul și definitivul ostatic al clipei”, autorul realizează tocmai performanța de a se sustrage efemerului și superficialului, sensurile pe care le desprinde din tot ce se întâmplă – în România sau dincolo de hotarele sale – rezistând probei timpului.
