”O plimbare în pădure. Redescoperind America pe cărările Munților Apalași”, de Bill Bryson
Editura Polirom, Colecție Hexagon. Cartea de călătorie, București, 2015
Traducere de Marius-Adrian Hazaparu
Moto: ”Era îngrozitor. Așa-i mereu în primele zile de drumeție. Degeaba, nu eram deloc în formă. Dar deloc. Bagajul era mult prea greu. Mult prea greu. Nu mă mai confruntasem cu ceva așa de greu, pentru care să fiu atât de slab pregătit. Fiecare pas era o luptă.”
M-am delectat în ultimele zile cu câteva cărți de călătorie din Colecția Hexagon a Editurii Polirom, proastpăt apărute în anul 2015. O să vă povestesc pe rând despre fiecare dintre ele, dar este destul de greu ca următoarele să o egaleze pe prima pe care am citit-o, ”O plimbare în pădure”, scrisă de americanul Bill Bryson. Nu că aventurile sale ar fi fost nemaivăzute, ci pentru că autorul are un stil foarte plăcut la citit, umorul fiind împletit continuu cu informații documentare sau provenite din propria experiență de viață, astfel încât orice carte a sa devine o delectare, ce rămâne în mintea cititorul și la mult timp după ce cartea a fost terminată. Este suficient să vă amintesc că Bill Bryson este autorul cărții ”Acasă. O istorie a vieții private”, una dintre cele mai plăcute și informative citite în ultimii ani.
”O plimbare în pădure. Redescoperind America pe cărările Munților Apalași” a fost publicată inițial în anul 1997, când Bill Bryson avea o vârstă de 46 de ani, așa că aventura sa nu s-a întâmplat chiar la prima tinerețe, de unde și atracția pe care o stârnește această carte: până unde își poate forța limitele un bărbat de peste 40 de ani? Appalachian Trail este unul dintre cele mai cunoscute trasee de drumeție, fiind în același timp și unul dintre cele mai lungi din lume (undeva peste 3.440 km, distanța corectă fiind subiect al unor controverse, lucru pe care l-a explicat pe larg și Bill Bryson). Pe acest traseu lung, care pleacă de la Springer Mountain în sud și se sfârșește în nord la Muntele Katahdin, se încumetă și Bill Bryson să facă o încercare, să dea piept cu natura și cu muntele în una dintre aventurile esențiale ale vieții sale. Motivația lui este spusă în primele pagini:
”Mi-am alcătuit o listă de motive. M-ar aduce din nou în formă după ani de trândăveală. Mi-ar fi de folos – nu eram foarte sigur în ce fel anume, dar eram sigur totuși – să învăț să-mi port singur de grijă în sălbăticie. Când băieții în pantaloni de camuflaj și șepci de vânătoare se adună la restaurantul Patru Ași vorbind despre lucruri înspăimântătoare făcute sub cerul liber, nu m-aș mai simți ca un papă-lapte.”
Tovarăș de călătorie (și iar vă voi înnebuni cu citate, pentru că nu pot povesti la fel de frumos ca Bill Bryson) îi este un fost coleg de școală, Stephen Katz, căruia îi este dedicată, de altfel, și cartea. Nu este nici cel mai în formă coleg de drumeție și nici unul care să suporte depărtarea de civilizație, Appalachian Trail trecând și prin anumite locuri de campare sau prin apropierea unor orășele, dar este mai ales un traseu îndepărtat de lumea civilizată așa cum o știm noi, refugiile sunt adesea niște șoproane formate din trei laturi de perete și unul deschis, spre natură, iar nevoi simple, precum mâncarea gătită, toaletele sau apa curentă sunt, la fel, inexistente. Katz, obișnuit cu mâncarea bună, cu ciocolata, cu hidratarea continuă și cu restaurantele, se prezintă la întâlnirea cu Bill cu un rucsac plin de… Snikers. Ei bine, nu se știe de ce a vrut să vină pe acest traseu, dar este clar că, în drumețiile de acest tip, lungi și imprevizibile, un companion este necesar:
”În realitate, pe Katz nu l-a prins treaba asta cu drumeția, deși Dumnezeu mi-e martor că a încercat. Din când în când, cred, intuia el că era ceva – ceva esențial, nedefinit – care făcea ca umblatul prin pădure să fie o experiență aproape plăcută. Uneori, se entuziasma la vederea vreunui peisaj sau a vreunei minuni pasagere a naturii, dar în majoritatea timpului drumeția era pentru el corvoada obositoare, murdară și inutilă de a străbate pe jos distanța dintre niște zone de confort. Eu, în schimb, eram fascinat într-un mod absurd, total și foarte mulțumit de simpla misiune de a merge înainte. Plăcerea aceasta congenitală a mea uneori îl fascina, alteori îl amuza, dar de cele mai multe ori îl scotea din minți.”
După echiparea cu echipament specific (cred că și acest lucru este dificil pentru o persoană cu statut financiar precar, chiar mediu, cele cumpărate de ei au avut prețuri aproape exorbitante), a urmat marea aventură. Care se poate încheia mereu de la primii pași, de la primii kilometri, așa cum fac mulți dintre cei care pleacă la un drum dificil de parcurs, în care dormi în majoritatea timpului în cort și-ți prepari singur mâncarea, pe care însă trebuie să o transporți de la un punct comercial la altul (rare și la distanțe destul de mari), iar greutatea rucsacului este enormă, ”un șifonier întreg” (puteți să luați, ca exemplu, un rucsac de minimum 20 de kilograme și să îl ții în spate preț de mai mult de 20 de kilometri pe zi, pe drum în pantă, ca să vă faceți o idee!).
Ca idee, Bill Bryson nu a reușit să ducă la capăt traseul din Appalachian Trail, dar asta nu i-a scăzut din merite. A continuat să facă trasee pe lângă casă, ba chiar a plecat într-o nouă călătorie cu Katz pe același traseu, pe partea lui mai dificilă dinspre nord. Nu trebuie să vă povestesc prea mult despre aventurile lor, ci despre carte în ansamblu, ce reprezintă în ansamblu doar o descriere perfectă a dragostei pentru natură. Bill Bryson povestește tocmai despre asta, fără ca măcar să o ghicim printre rândurile sale pline de informații esențiale despre America și americani (bravo lor că au realizat asemenea trasee, deși puțini dintre ei le folosesc cu adevărat!), dar și de un umor sănătos și savuros care vă va face părtași ai aventurilor și parteneri ai celor doi companioni. Ceea ce înseamnă că volumul său și-a îndeplinit menirea, aceea de a ne purta pe vârfurile Munților Apalași și, de ce nu?, de a pleca la rândul nostru într-o drumeție ca în carte.
