”Cum schimbăm mentalitatea? 25 de ani în România”, de Sanda Pralong
Editura Polirom, Iași, 2014, 432 p.
Volumul cunoscutei voci a societății civile postcomuniste, Sandra Pralong, alcătuiește o imagine a activității sale civice din ultimii 25 de ani, creând o panoramă a lumii românești și a încercărilor acesteia de transformare, o transformare incompletă ce este o permanentă sursă de indignare, deci o permanentă combustie.
Articolele și discuțiile din acest volum au un mare ambitus, de la articole și interviuri despre probleme stringente (de pildă: manifestațiile din 2012, cazul Roșia Montană, cazul Mailat – al unui ucigaș din Italia, originar din Mărginimea Sibiului, religia în școli, școala astăzi, Steve Jobs, accidentul de avion din Apuseni ș.a.), la mese rotunde internaționale pe teme de politologie (autoarea are un doctorat la Science Po), rapoarte ONU, texte sub egida UE, rapoarte Soros România. Nu lipsește un elocvent rezumat al tezei de doctorat în Științe Politice, despre dezvoltarea societății civile în România între 1990 și 2005, susținută la Paris, în 2008 (coordonator: Dominique Colas).
În fond, autoarea are un destin excepțional, pe care a avut curajul să îl creeze prin perseverență: formată în România, Elveția și SUA, conducătoarea Fundației Soros la București în primii ani din 1990 a ales un drum anevoios, renunțând la poziția de director al prestigiosului săptămânal american Newsweek; rezultatul acestui parcurs, dificultățile cu care s-a confruntat, sunt înregistrate în aceste articole și studii publicate între 1990 și 2014 în diferite împrejurări: în volume coordonate de Monica Tatoiu, Andreea Paul (Vass), în ziare și reviste precum The Guardian, Romanian Journal of Political Science, Foreign Policy, 22, România liberă ș.a.
Singura, marea temă: chestiunile de etică a „societății deschise” (cunoscuta sintagmă a lui Karl Popper), pe care o dorim și o săvârșim, poate, la noi, în România; dificultățile, situațiile, întâmplările sunt abundente și adesea insurmontabile. De la lipsa unor „reguli înghețate” (ce definesc, brevilocvent, conceptul de instituție), care nu se schimbă după cum dorește sau are interesul cineva, la frică și incompetență, totul conlucrează pentru o mentalitate tribală.
Concluzia, ce se poate citi într-un paragraf sau altul, este admirabil exprimată de următoarele rânduri, publicate într-un text recent, din 2014: „Până când fiecare dintre noi, acolo unde este, nu va prinde curajul să-i spună un NU răspicat șefului atunci când acesta greșește și nu va sancționa prompt orice abatere, indiferent de ordinele primite, chiar cu riscul de a-și pierde postul, vom rămâne lipsiți de puterea necesară de a ne transforma țara – și viața.”.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Elefant.ro/Libris.ro/E-book.
”Mai români decât românii? De ce se îndrăgostesc străinii de România”, Sanda Pralong (coord.)
Editura Polirom, Iași, 2013, 496 p.
Răspunsurile necesare au fost date de volumele De ce m-am întors în România (2010), un mozaic de opinii ale celor ce au venit înapoi după un exil îndelungat (Neagu Djuvara, Princepesa Margareta a României, Mariana Nicolesco, Ana Birchall, Ion Vianu, printre alții, alături de autoarea acestei antologii), precum și de volumul Mai români decât românii? De ce se îndrăgostesc străinii de România (2013), ce prezintă poveștile de viață ale celor ce au ales, din Occident sau din alte zări, să trăiască la noi, de la o perioadă limitată (de câțiva ani), până la una indeterminată, ce continuă și în prezent.
Acest din urmă volum operează cu o anumită definiție a patriotismului (ce poate scăpa românului obișnuit, confruntat cu realitatea acaparatoare) și adună poveștile de viață ale unor cunoscute personalități precum Raed Arafat, Alison Mutler sau Alexandre Eram, în total 45 de nume ce vin de pe toate continentele sub identitatea românească; nume ce au devenit personalități aici, în România, sau și-au găsit o identitate.
Ascultând poveștile fiecăruia, uneori chiar scrise de ei, în limba română, se creează o atmosferă aparte, pentru meditație asupra românității, asupra naționalității, într-un moment în care se vorbește din ce în ce mai insistent despre dezagragarea naționalităților. Cartea mizează pe o perspectivă emoțională: a iubi, a crede, a prețui – sunt doar câteva verbe recurente în confesiunile autorilor.
„Străinii îndrăgostiți” , după cum se prezintă subtitlul volumului, nu au operat o substituție de naționalitate: a lor, „originară”, în schimbul celei românești. Sunt doar personalități care respiră aerul românesc, cu tot ce înseamnă asta, ajunși aici prin afaceri sau prin convingeri (societale). De pildă, Leslie Hawke (SUA), voluntar Peace Corp, îți precizează identitatea atunci când descoperă situația unui copil pus de familie să cerșească, pe străzile Bacăului: „nimeni nu putea face nimic în privința asta. «Asta este». Fiind americancă, instinctul meu era să caut o soluție”. Un alt exemplu poate fi Pamela Roussos-Rațiu (SUA / Grecia), o doamnă cu o experiență deosebită în ONG-uri, administrator al unor renumite cluburi de vipuri, precum Aux Puces din New York, formată în stil cosmopolit, de care este foarte mândră: primă soție a marelui Demis Roussos, a rămas în relații bune cu acesta, solicitându-i să cânte în România pentru cauze caritabile.
Nu există o fascinație necondiționată pentru România; spiritul critic nu le lipsește celor ce s-au îndrăgostit de țară, iar un argument îl constituie mărturia jurnalistei Debbie Stowe (Anglia), care scoate în evidență acele lucruri mărunte, care fac însă diferența sau constituie civilizația; pe Debbie Stowe o deranjează, dincolo de multiplele motive de respect și apreciere, faptul că se vorbește în timpul spectacolelor de cinema sau al concertelor, prejudecățile, în special cele de rasă ori sex (faptul că societatea nu îi marginalizează pe cei care exprimă astfel de prejudecăți).
Și Laurent Couderec (Franța), jurnalist, un iubitor al Bucureștiului (pentru că orașul care nu are niște reguli speciale, foarte deschis, spre deosebire de alte capitale europene) vorbește și despre marile vicii românești: nepăsarea („multe lucruri nu funcționează”), inadmisibilul („cei care încalcă legea și rămân nepedepsiți”), inacceptabilul („felul în care sunt tratați cei săraci”).
Există, în volum, și o dimensiune cosmetizată a acestor oameni ce iubesc România, care se ghicește, de pildă, în prezentarea lui Jean Valvis (Grecia), antrepenorul și creatorul unor branduri precum Dorna sau Acqua Carpatica; aceasta este partea luminoasă a investitorului, care a fost mult mai prezent în atenția publică, nu neapărat în sens pozitiv, atunci când s-a implicat în conducerea clubului de fotbal Rapid.
Personalitățile din acest volum, ce au ales România, impresionează, fără îndoială, prin devotamentul lor pentru țară; doar trei exemple: Mbela Nzuzi (Congo / Zair), fondatoare a Organizației Femeilor Refugiate în România, mai cunoscută din cariera de televiziune, Wajiha Haris (Pakistan), implicată în mediul ongist, a modernizat spitalul pentru copii „Marie Curie” din București prin campanii de strângere de fonduri, respectiv Laurent Chrzanovski (Elveția), istoric, specialist în neolitic, organizator al unor expoziții și misiuni arheologice de prestigiu. El declară așa cum nu știu sau nu vor să o facă mulți români născuți aici, în România: „Vreau să contribui la acest nou început, la această renaștere necesară. Stratul izolator de plumb care acoperă țara va ajunge să se fisureze, să se spargă”.
Mărturiile „îndrăgostiților de România” au oricum rolul unui turnesol sau al unei oglinzi în care și prin care un român născut se poate privi, poate judeca și, mai ales, poate acționa.
