Mon voyage en U.R.S.S., de Léon Nicole
Editions du Faubourg- Geneve, 1939
Prima parte aici.
Metroul, Muzeul Armatei Roşii şi copiii Spaniei republicane
Care a fost traseul turistico-propagandistic organizat de VOKS în cinstea lui Leon Nicole? Unul elaborat, desigur, menit a elogia eforturile oamenilor muncii. Pe 19 februarie a fost dus la Operă şi la redacţia ziarului Pravda iar a doua zi la Muzeul Lenin şi la cinematograf. A fost sfătuit să viziteze Muzeul Lenin nu o singură dată ci de două ori, în două zile diferite, pentru a înţelege adevărata semnificaţie a vieţii celui care a fost zeul-tată al comunismului. Nicole acceptă cu recunoştinţă pentru a scrie un panegiric greţos “Profesia de avocat nu a fost totuşi pe gustul lui Lenin. Aspira să apere poporul muncitor.” La moartea lui Lenin “sicriul a fost condus de mii şi mii de muncitori şi ţărani, de la Gorki la Moscova. O sală specială adăposteşte mesajele şi coroanele primite din toate părţile lumii. Vizitatorii contemplă toate aceste suveniruri într-o linişte religioasă cu ochii umpluţi de lacrimi. Arunc o ultimă privire la vasta sală unde au fost strânse toate operele literare şi jurnalistice ale lui Lenin. Cu greu înţelegem cum un singur om a fost capabil să gândească şi să scrie toate acestea. Lenin a fost ajutat în realizarea imensei sale sarcini de convingerea că muncea pentru a oferi umanităţii condiţii de viaţă şi concepţii mai nobile”.
“Am vorbit în ajun cu Manuilski despre construcţia metroului din Moscova. Prietenul nostru ne-a explicat cum odată construcţia decisă, clasa muncitorească din Moscova a participat în mod voluntar la această muncă gigantică ce a fost efectuată în 1932 sub conducerea lui Kaganovici, comisar al poporului pentru industria grea şi transporturi. Atât angajaţii din birouri cât şi muncitorii necalificaţi sau calificaţi au muncit gratuit adică şi-au sacrificat zilele de odihna. (…) În mod sigur, dintre toate galeriile de metrou din lume, acesta este cel mai bine gândit şi luxos construit. Tehnicieni şi specialişti din toate părţile lumii vin la Moscova pentru a admira metroul, lucrare unică. Este rezultatul muncii şi emulaţiei socialiste. Ieşim din metrou printr-o gară intermediara pentru a ajunge într-un mare magazin alimentar. Ghidul nostru[1] ne subliniază abundenţa produselor oferite cumpărătorilor şi numărul mare al acestora.”[2]
Pe 21 februarie a trecut în revistă Muzeul Armatei Roşii şi Casa Pionierilor. Muzeul Armatei Roşii îi oferă prilejul de a relua, pe scurt, varianta sovietică a războiului civil, una plină până la refuz de minciuni eroice. Pe 22 februarie a văzut alte muzee şi teatrul evreiesc iar a doua zi a vizitat o şcoală iar seara a fost invitat la Teatrul de Artă unde se juca piesa ‘Donul liniştit”, o comedie muzicală în care era prezentată călătorului străin strânsa unitate între popoarele sovietice şi, mai ales, adeziunea cazacilor la noul regim sovietic pe care, recunoaşte autorul, nu l-au acceptat chiar de la început (un eufemism pentru a masca aportul însemnat al cazacilor la armatele albe conduse de Kolceak sau Wranghel) însă treptat, şi-au dat seama de superioritatea şi justeţea societăţii sovietice. Cazacii ar continua să fie recrutaţi în corpurile de cavalerie, unităţi de elită ale Armatei Roşii. Un comandant de cavalerie a scris cu ocazia sărbătoririi a 20 de ani de la revoluţia din 1917 exaltatele rânduri “Săbiile oţelite şi gloanţele bine ţintite ale cavaleriei roşii vor secera implacabil pe toţi cei care ar îndrăzni să se atingă de frontierele sacre ale patrie noastre” citat pe care Leon Nicole il reproduce cu servilism. După piesa de teatru, omul politic elveţian s-a întors în camera de hotel gândind şi scriind despre “calculele inutile ale şefilor fascişti şi capitalişti orbi care cred că pot doborî Uniunea Sovietică. A fost imposibil în anii mizeriei şi foametei din primii ani de după Revoluţie, cum s-ar întâmpla aceasta acum, când Rusia şi-a înzecit forţele economice şi militare, şi-a întărit unitatea morală şi voinţa sa de a învinge, situaţie care nu se compară cu starea de decadenţă in care se află ţările unde domină capitalismul.”[3]
La 24 februarie Nicole a fost dus să vadă condiţiile excepţionale în care trăia colonia copiilor combatanţilor republicani spanioli pe care i-a găsit “trişti pentru că aflaseră că armata republicana pierduse bătălia din faţa Barcelonei iar întreaga Catalonie se afla în mâinile invadatorului, războiul părând, cel puţin pentru moment, a fi câştigat de Franco. Această lume tânără este tristă, în ciuda căldurii şi îngrijirii deosebite de care beneficiază din partea tovarăşilor ruşi care încearcă să-i facă pe copiii spanioli să uite grelele necazuri abătute asupra patriei lor. (…) În fiecare vară au fost duşi pe litoralul Mării Negre unde au stat două luni. Vizitez casele în care locuiesc şi constat că dormitoarele sunt mobilate splendid. Nu se poate face nici o comparaţie cu taberele noastre de vacantă chiar şi cele mai bine dotate. Paturile sunt construite foarte elegant iar lenjeria oferă impresia unui mare confort. Fiecare copil are o măsuţă şi jucăriile lui personale.(…) În sala copiilor între 8 şi 10 ani, citesc la gazeta de perete, în limba spaniolă, câteva rânduri scrise de un copil despre viaţa lui Lenin Atunci când era mic era foarte silitor iar noi, micii spanioli, trebuie să-l imităm. Casele au fiecare în parte o sală a pionierilor şi o sală de spectacole unde se organizează mici petreceri şi unde copiii Spaniei republicane îi primesc pe cei ai altor şcoli din Moscova cu care întreţin relaţii de prietenie. Mă mir observând cât de bine sunt îngrijiţi, confortul în care trăiesc şi căldura cu care sunt înconjuraţi aceşti copii ai Spaniei republicane.”
Destinul acestor copiii în raiul comunist a fost însă foarte crud şi, probabil, Nicole nu a aflat (sau nu a vrut să afle ) niciodată aceasta căci Stalin, după ce Franco a învins tabăra republicană, şi-a pierdut orice interes pentru Spania republicană şi, cu atât mai mult pentru orfanii ei (în ciuda tonelor de aur din tezaurul Spaniei pe care le-a reţinut fără jenă în contul furniturilor de război livrate republicanilor). Pur şi simplu nu mai avea nevoie de ei iar vitrina în care trăiseră câţiva ani a fost sparta, copiii trimişi în realitatea crudă sovietică. Stalin le va interzice să se repatrieze în Spania poate pentru ca erau martori preţioşi ai adevăratei funcţionări a sistemului sovietic. “La sosire au fost primiţi cu muzică şi urale. Copiii au fost cazaţi în hoteluri de lux, apoi în 16 colonii confortabile la Leningrad, Moscova şi în Ucraina. Hrana era sănătoasă şi din abundenţă.” Care era motivul pentru acest tratament excelent? Sa fi fost doar asa-zisul umanism socialist? Nici vorba. Pur si simplu erau consideraţi cadrele viitoare ale unei Spanii socialiste. „După înfrângerea republicană, calitatea atenţiei şi a solicitudinii a scăzut: copiii deveniseră o povară pentru statul sovietic, mulţi murind in URSS”[4] Destinul lor a devenit dramatic după izbucnirea războiului germano-sovietic când URSS şi Stalin aveau totuşi cu totul alte priorităţi, îşi jucau propria existenta, unii au fost împrăştiaţi prin Asia Centrala, altii s-au inrolat in Armata Rosie, unii chiar supravietuind iar altii s-au refugiat in mica delincventa. „Pentru mii de copii exilul a fost cea mai grea incercare din existenta lor, cu schimbarea brutala a tarii si a peisajului, a obişnuinţelor alimentare, a ritmului de viaţă şi organizare socială.”[5]
(va urma)
[1] subl. noastră
[2] pag.26
[3] Leon Nicole, op. cit., pag.76
[4] Bartolomé Bennassar “Războiul civil din Spania“ Editura ALL, Bucuresti, 2009, Traducere de Beatrice Stanciu pag.285
[5] Ibidem, pag.285-286
2 comments