Manazuru, de Hiromi Kawakami

”Manazuru”, de Hiromi Kawakami

Editura ALLFA, Bucureşti, 2012
Traducere din limba engleză și note: Raluca Conescu

Mai în glumă, mai în serios, aş putea numi octombrie Luna lecturii japoneze. Asta nu doar pentru că am citit şi povestit despre două lucrări care se învârt în jurul samurailor, ci şi pentru că am parcurs cu interes 2-3 opere de ficţiune mai recente. Voi începe prin a scrie despre Manazuru, prima carte a lui Hiromi Kawakami care îmi cade (sau, mai bine zis, îmi ajunge cât se poate de premeditat) în mâini.

În ciuda cunoştinţelor mele de bază de limbă şi civilizaţie japoneză, n-aveam nici cea mai mică idee cum că Hiromi Kawakami ar fi o doamnă. Probabil am devenit comfortabilă cu felul în care sună Haruki Murakami – care este şi va rămâne un domn. Oricum, mă bucur că mă pot gândi acum corect la autoarea cărţii; n-aş fi vrut să fac aceeaşi confuzie ca în cazul lui J. K. Rowling sau Robin Hobb.

Hiromi Kawakami a fost laureata mai multor premii literare de prestigiu. Scrie, pe lângă ficţiune, eseuri şi critică literară. Introspecţia este caracteristica predominantă în Manazuru, reliefând suficient obişnuinţele analitice ale autoarei. Fără a lungi, însă, introducerea, să spun mai bine că aceasta este o parte din povestea lui Kei, o japoneză în floarea vârstei, uşor ofilită şi bătută de vânturile sorţii. Cu 12 ani înainte de momentul povestirii, Kei şi-a pierdut soţul, pe Rei, dispărut fără urmă şi pe nepusă masă. El a lăsat-o în urmă pe ea şi pe fiica ei, Momo. În prezent, tabloul familial este întregit de mama lui Kei, care locuieşte cu ele şi închide triunghiul generaţiilor.

Într-o bună zi, Kei hotărăşte să facă o călătorie pe cont propriu la Manazuru, un oraş aflat la marginea mării – un prilej excelent de afundare în sine şi de retrăire a amintirilor, iluziilor şi senzaţiilor. Oriunde merge, Kei este însoţită de viziuni, în special de una cu chip şi formă de femeie: un alter-ego, o proiecţie sau poate o simplă voce din interior. Prin conversaţiile cu aceasta, Kei se descoperă, încet-încet – sau, poate, se redescoperă – şi învaţă să accepte faptul că soţul său nu se va mai întoarce, dar că viaţa merge înainte, de dragul fetiţei pe cale de a deveni adolescentă, de dragul mamei care îmbrătrâneşte şi de dragul ei înseşi, care va sfârşi, fireşte, prin a scrie un roman.

Poate cel mai reprezentativ aspect al cărţii este felul în care sunt create relaţiile inter-umane. Naraţiunea la persoana întâi, monologul interior permanent, simplitatea frazelor (caracteristică a literaturii japoneze contemporane) – complexă tocmai prin lipsa de pompă – toate acestea se împletesc şi crează o atmosferă, mai degrabă decât o poveste; o ambianţă în care, dacă te laşi prins/-ă, te pierzi cu uşurinţă. Poţi jura că auzi şi tu valurile mării izbindu-se de stâncile de pe plaja din Manazuru.

Nu pot spune că acest gen de carte este favoritul meu absolut, dar pot afirma cu certitudine că voi mai căuta şi alte opere ale lui Hiromi Kawakami. În fond, se pare că a scris suficiente pentru a-mi satisface curiozitatea. Vă doresc şi vouă lectură plăcută!

Recenzia face parte din campania “Citeşte şi căştigă cărţi pe viaţă din colecţia Strada Ficţiunii”, iniţiată de Editura ALLFA, parte a Grupului Editorial ALL.

Puteți cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii All.