”Lupta în jurul unui rug. Castellio împotriva lui Calvin”, de Stefan Zweig
Editura Humanitas, Colecția Istorie, București, 2016
Traducere de E. Marghita
Ediție îngrijită și revizuită de Dan Flonta
Moto: ”Dacă chibzuiesc la ce este de fapt un eretic, sunt nevoit să ajung la concluzia că îi numim eretici pe toți cei care nu sunt de acord cu opinia noastră.” (pag. 149)
În această perioadă, în care ne lovim şi avem parte de toate genurile de violenţă, mai ales împotriva ideilor, cuvintelor şi religiei unei persoane, o carte precum ”Lupta în jurul unui rug. Castellio împotriva lui Calvin” a lui Stefan Zweig este cu atât mai actuală. La fel a fost şi în epoca primei publicări, pentru că, deşi aparent se vorbeşte despre o istorie din Elveţia secolului al XVI-lea, autorul german a ştiut să aducă suficiente argumente prin care să atace inclusiv contemporanii şi mai ales naziştii, care tocmai ajunseseră la putere în Germania și începuseră epurările etnice și religioase. Din pagină în pagină, pe lângă amănuntele de ordin istoric și religios, el militează pentru trezirea națiunii, a intelectualilor, pentru revolta deschisă împotriva oricărei forme de discriminare:
”Deoarece violența se înnoiește în fiecare epocă, luând întruna alte forme, lupta împotriva ei trebuie înnoită mereu de către intelectuali; ei n-au voie să se refugieze niciodată îndărătul pretextului că violența e pe moment prea puternică și că, deci, nu are nici un rost s-o înfrunți cu mijloacele cuvântului. Căci niciodată nu s-a spus prea des ceea ce se cuvine a fi spus și niciodată adevărul n-a fost rostit în zadar. Și atunci când nu biruie, cuvântul vădește prezența eternă a adevărului, iar cel care slujește adevărul într-un asemenea ceas a dovedit, în ce-l privește, că nici o teroare n-are putere asupra unui suflet liber și că nici cel mai neomenos veac nu poate sugruma glasul omeniei.” (pag. 154)
Pentru unii, Jehan (Jean) Calvin este doar unul dintre cei care au pus bazele protestantismului religios, împreună cu personalități precum Martin Luther, Jan Hus, John Wycliffe sau John Knox, și, în funcție de confesiunea fiecăruia, îl tratează ca un ”zeu” sau ca un inamic. Pentru cei care trec peste aceste lucruri și doresc să afle mai multe despre ascensiunea și geniul său, o pot face căutând biografiile sale, iar printre acestea, una dintre cele mai cursive și apropiate oricărui cititor este cartea lui Stefan Zweig, ”Lupta în jurul unui rug”. Nu voi relua toată materia cărții, ci mă voi mărgini să vă aduc câteva amănunte extrem de interesante.
După aderarea sa la lupta Reformei religioase, francez la origine, Calvin a trebuit să se autoexileze, pentru că Inchiziția încă era destul de puternică, iar Biserica Catolică din țara sa ducea o luptă aspră cu toți admiratorii protestantismului. În urma unui concurs de împrejurări, el ajunge la Geneva, Elveția fiind în acea perioadă un paradis pentru reformatori, și este numit inițial preot, pentru ca apoi, după amenințări, conflicte cu Consiliul orașului și cu cei care îi stăteau împotrivă, să devină cea mai importantă autoritate a orașului, nu numai din punct de vedere religios, ci și administrativ, organizatoric:
”În duminica de 21 mai 1536, cetățenii genevezi, solemn chemați de sunetul fanfarelor, se întrunesc în piața publică și declară unanim, ridicând mâinile, că de acum încolo vor trăi numai și numai ”selon l’évangile et la parole de Dieu” (După Evanghelie și cuvântul lui Dumnezeu”. Prin această decizie, liturghia și alte practici papale ”abuzive” erau abolite pe teritoriul Genevei). Pe calea referendumului – o instituție pur democratică, aflată și astăzi în vigoare în Elveția – religia reformată a fost introdusă în fosta reședință episcopală drept singura credință valabilă și îngăduită în oraș și în stat.” (pag. 25)
Așa cum reiese din cartea lui Zweig, Calvin a fost un radical al Reformei, un fanatic care nu accepta o altă opinie decât cea a sa. Orașul Geneva, atât de liberal și de permisiv, a devenit în anii 1536-1564 (anii în care a fost condus de Calvin) ”o rigidă mașinărie de ascultare oarbă”. Nimeni nu avea dreptul să aibă o altă părere, o altă idee decât cea a lui Calvin, independența individului a devenit inexistentă, practic nimeni nu avea libertate de gândire, nimeni nu avea nimic de spus în chesiuni religioase și spirituale. Cine era împotriva acestui lucru în mod fățiș, era exilat, exclus din comunitate, dar și condamnat la moarte (cazul lui Servet, și el un reformist refugiat, condamnat în Franța, dar care a avut curajul să-l înfrunte pe Calvin chiar în Geneva, fiind în scurt timp ars pe rug la foc încet, în piața publică):
”Calvin pornește la înfăptuirea planului său îndrăzneț de a face din Geneva primul stat al lui Dumnezeu pe Pământ: un colectiv lipsit de tot ce e vulgar-pământesc, fără corupție, fără dezordine, fără vicii și păcate, adevăratul nou Ierusalim de la care să purceadă mântuirea globului – această idee unică constituie de acum încolo viața lui, întocmai cum viața lui e doar o închinare în slujba acestei idei unice.” (pag. 46)
După moartea lui Servet, dintre toate personalitățile lumii din acel timp, un singur glas a încercat să stopeze autoritarismul genevez: Sebastian Castellio, tot un francez, un învățat cumpătat și înțelept, care încearcă să se lupte cu Calvin cu propriile arme, departe de violența acestuia. În acest scop, începe să scrie mai multe cărți, mai multe broșuri, în spirit profund intelectual, dar în cel mai bun sens al ”pamfletului”, în care propovăduiește toleranța religioasă, acceptul opiniilor contrare, fie ele și în domeniul spiritual, oprirea pentru totdeauna a violenței în numele religiei. El este sincer, este conștient că orice om cu capul pe umeri îi va înțelege demersul de a promova toleranța în spirit, pentru că gândurile bune sunt promovate de religie cel puțin la nivel declarativ:
”Un gând viu nu vrea niciodată să rămână ferecat într-o singură fiinţă muritoare – el cere spaţiu, lume, libertate. Astfel, pentru orice gânditor vine clipa în care ideea lui vitală dă să năvălească afară, asemenea unei aşchii dintr-un deget infectat de puroi, asumenea pruncului din trupul matern, asemenea fructului pârguit care iese din coajă.” (pag. 98)
Paginile care descriu scrierile sale sunt cel mai bun exemplu de discurs intelectual integru și pertinent. Cu toate acestea, indiferent de efectul cuvintelor sale peste secole (deși a avut partizani și în acel timp, mai ales de la Basel și de la Zurich), Calvin îl vede drept cel mai mare adversar al său, un dușman declarat, chiar o întruchipare a Satanei și face totul pentru a-l distruge. Castillio este la început interzis, apoi considerat eretic, dar pentru o perioadă, chiar sărac fiind, supraviețuiește la Basel. În final, Calvin câștigă vremelnic, Biserica sa devine din ce în ce mai puternică, calviniștii ajung peste tot în lume (chiar și în România), dar faptele întâmplate la Geneva în secolul al XVI-lea sunt acum cunoscute întregii lumii. Michel Servet are un ansamblu de statui în orașul elvețian, iar Castellio este recunoscut ca o personalitate a epocii și cel mai important reformist care a promovat toleranța religioasă.
În final, trebuie să recunoaștem că aproape niciodată toleranța nu a fost o calitate a religiilor lumii, chiar dacă în preceptele lor se declară cu totul altceva, chiar dacă există oameni care o susțin. Întotdeauna cei din fruntea Bisericii s-au temut de secte și ”pocăiți”, de reformatori și intelectuali, de cei care gândesc cu capul și nu cu sufletul; nu a fost mult până nu s-a ajuns la ideea că orice altă religie decât a ta nu este altceva decât o erezie, iar primatul propriei religii a fost mereu un stindard al luptei religioase. Ceea ce a făcut Castellio a fost să critice direct felul în care mulți dintre teoreticienii religiei consideră că numai propria credință este cea corectă, că numai ei aduc interpretarea bună, în spiritul divinității, a textelor spirituale. Nu mai puțin, este o critică directă a fundamentelismului în sens larg (nu numai religios, ci și politic, etnic, social etc.) Stefan Zweig este, așadar, extrem de actual, atât cu referire la epoca sa, cât și perioada pe care o trăim cu toții.
