La discuție cu Hugo. Despre artă, gust, frumos și alte nimicuri: ”Autobiografia mea intelectuală”, de Victor Hugo

”Autobiografia mea intelectuală”, de Victor Hugo
Editura Herald, Colecția Autobiografia, București, 2017
Traducere: Elena-Anca Coman

Victor Hugo este, indiscutabil, unul dintre cei mai mari creatori de literatură din întreaga istorie a umanității. A fost deschizător de drumuri, a răsturnat ideologii, a născut forme noi de teatru și literatură, a dărâmat ziduri artistice care până atunci păreau insurmontabile. A scandalizat societatea culturală franceză prin ideile sale revoluționare, prin acele piese și spectacole cu Hernani, Ruy Blas și Le roi s’amuse (Regele petrece). Nu putem uita revolta romanticilor prin prefața pe care Hugo a scris-o pentru tragedia Hernani, în care a vorbit împotriva tuturor criteriilor clasice, respectate de scriitorii din Hexagon cu sfințenie. Iată, așadar, ce personalitate incomodă pentru lumea literară a momentului, dar cât de importantă pentru desfășurarea viitorului artistic al lumii. Nu poate nimeni să mai tăgăduiască rolul uriaș pe care romanele, teatrul și poeziile lui Hugo l-au avut în dezvoltarea viitoarelor scrieri din secolul al XIX-lea, al XX-lea și chiar de acum, din contemporaneitate.

Renunțând la unitate de spațiu, timp și acțiune, Hugo a permis urmașilor lui într-ale literaturii să fie mult mai liberi, mai permisivi, mai imaginativi în operele pe care le construiau. Cum ar fi fost literatura de început de secol XX? Cum ar fi mai scris Virginia Woolf, James Joyce și atâția alții dacă Hugo nu ar fi venit cu aceste concepte care astăzi par atât de firești, încât aproape că nu le mai dăm atenție, dar care pentru timpurile sale erau de-a dreptul scandaloase? Așadar, ținând cont de valoarea inestimabilă și de nediscutat pe care scriitorul francez o are încă, am ales să parcurg pe nerăsuflate volumul de gânduri, de cugetări și ideologii literare semnat de Victor Hugo denumit Autobiografia mea intelectuală.

Poate că titlul vi se poate părea impropriu odată ce citiți acest volum de excepție apărut la Editura Herald, în colecția dedicată marilor personalități. Cu o prefață în stil laudatio făcută delicat, dar puțin prea stufos de Alexandre Dumas, nu avem în față un exemplu obișnuit de autobiografie, căci Hugo a ales să-și adune între coperțile acestei cărți mai mult idei disparate care au, însă, un miez comun – crezurile sale artistice și nu numai. Aici se regăsesc ample discuții despre frumos și frumusețe, despre gustul artistic, despre cum trebuie să se citească o operă literară sau despre cum ar trebui un iubitor de artă să se raporteze la un tablou, la o sculptură. Impresionant este că toate aceste monologuri interioare, dar exteriorizate prin scris, formează totuși un soi de autobiografie cu adevărat intelectuală, intimă, o trecere în revistă a tuturor ideilor, credințelor, cunoștințelor și alegerilor făcute de marele autor francez. Pentru a exemplifica, trebuie să împărtășesc acest scurt fragment despre artă, la modul general și conform părerilor lui Hugo:

„Arta există în mod legitim.

 

 Arta este creația proprie omului. Arta este produsul necesar și fatal al unei inteligențe limitate, așa cum natura este produsul necesar și fatal al unei inteligențe infinite. Arta este pentru om ceea ce natura este pentru Dumnezeu”.

Iată, deci, cum se subliniază în aceste câteva rânduri necesitatea artei și rolul ei în viața omului. Mai mult decât atât, ne confruntăm aici cu ideea omului-demiurg, a creației artistice care vine în completarea lumii înconjurătoare așa cum natura a apărut din Cuvântul creator și atotputernic al divinității, la începuturile lumii. În continuarea acestor tipuri de ideologie romantică, în care omul este pus în centrul atenției artiștilor secolului al XIX-lea, vine următorul fragment, în care Hugo atacă frontal și elegant problema geniului în literatură, aducând în prim-plan cartea ca obiect de exprimare a geniului:

„O carte este un angrenaj. Fiți atenți la acele rânduri negre pe hârtie albă; sunt niște forțe; ele se combină, se compun, se descompun, intră unul în altul, se rotesc unul în jurul altuia, se încurcă, se descurcă, se îmbină, lucrează. Astfel de rânduri mușcă. Astfel de rânduri strâng și apasă, astfel de rânduri antrenează, astfel de rânduri subjugă. Ideile sunt o rotiță dintr-un angrenaj. Vă veți simți atrași de carte. Nu vă va lăsa în pace decât după ce va fi dat un sens minții voastre. Uneori, cititorii  părăsesc cartea cu totul transformați”.

Crezuri deloc învechite, ba chiar am putea spune că aceste gânduri s-au universalizat și au continuat până în ziua de astăzi sub o formă sau alta. Ironic este faptul că, deși la momentul actual, sunt mult mai puțin cititori decât erau în perioada în care Hugo a scris aceste rânduri, ele par mai prezente în realitatea noastră și în cotidianul de care ne lovim zilnic, căci acum cartea a devenit ca un fel de simbol sacru, magic, la care toată lumea se raportează și pe care oamenii îl iau drept semnalment de mare cultură și intelectualism ridicat, indiferent de conținut. Cu alte cuvinte, fie că citim un volum de Dostoievski sau Victor Hugo ori că răsfoim un „manual” de dezvoltare personală, suntem priviți ca reprezentanți ai celor mai înalte medii sociale. Cât de greșit și cât s-ar fi întristat autorul romanului Mizerabilii dacă ar fi văzut la ce concluzie am ajuns, în timp ce el s-a străduit să inoculeze atât de frumos și delicat ideea geniului și, mai mult, pe cea a gustului artistic adevărat…

„Arta are, la fel ca flacăra, o putere de sublimare. Aruncați în artă, ca în flacără, otrăvurile, gunoaiele, ruginile, oxizii, arsenicul, cocleala, faceți să treacă aceste incandescențe prin prismă și prin poezie și veți obține niște spectre splendide, urâtul va deveni mărețul și răul va deveni frumosul. (…) Lucru surprinzător și încântător de afirmat, răul va pătrunde în frumos și acolo se va transfigura. Căci frumosul nu este altceva decât sfânta lumină a binelui.”

Închei cu acest citat din Hugo, fără a mai adăuga alte comentarii asupra sa, căci cred eu că este unul dintre cele mai grăitoare fragmente despre artă. De fapt, cred că de acum înainte, voi considera aceasta drept cea mai corectă, adevărată și frumoasă definiție a artei din istoria literaturii.

Puteți cumpăra cartea: Editura Herald/Libris.ro/Elefant.ro.

(Surse foto: https://en.wikipedia.org/, www.britannica.com, https://respiro.ro/)