”Jean Renoir”, de Angela Ioan
Editura Meridiane, București, 1966
Fără îndoială Renoir se numără printre cei patru sau cinci mari autori de film din întreaga istorie a cinematografiei – Henri Agel
Nu cred că mai are nevoie de introducere și totuși de fiecare dată se mai găsește ceva de spus despre marele cineast, Jean Renoir, cel care rămâne în istorie nu doar pentru calitatea operei sale cinematografice, dar și prin viziunea lui de artist.
Jean Renoir a avut parte de o copilărie frumoasă în Montmartre în mijlocul artiștilor strânși în preajma tatălui, pictorul impresionist Auguste Renoir, anturaj care însuflețește imaginația copilului și care îl însoțește în universul feeric al copilăriei până la vârsta de 8 ani, când Renoir va merge în colegiu, unde va cocheta cu literatura și puțin cu fotografia, pentru ca în 1914 să fie încorporat într-un regiment de dragoni. În urma unei răni, Renoir e nevoit să rămână la Paris unde are loc inițierea în cinematografie, în cea americană mai exact căci producția franceză se afla în impas din cauza războiului. Totuși, Renoir nu alege lumea cinematografiei nici după război, creându-și un atelier de ceramică și căsătorindu-se între timp cu Catherine Hessling, cea care avea să-i fie muză pentru filmele viitoare. Abia în 1923 Renoir este extaziat în fața filmului lui Mosjukin, Le Brasier Ardent (Focul aprins), film ce îl determină să-și încerce norocul ca cineast.
Contrar viziunii tatălui său, Jean Renoir iubește realismul, cu toate că în filmele sale se poate observa înclinația spre pictural. Începând cu primul său film – La fille de l’eau (1924, reeditat în 1927 cu titlul Catherine), Renoir obține prin mijloace pur cinematografice (cu ajutorul obiectivului, prin compoziția planurilor, prin montaj sau sunet) o concepție plastică originală diferită de viziunea tatălui său sau a mișcării impresioniste inițiată de Delluc. Urmărind jocul luminii și al transparențelor, Renoir conturează figuri autentice cu particularități, manii și ticuri caracteristice, preocuparea lui fiind zugrăvirea unor tipuri umane veridice. Chiar și în perioada decăderii impresionismului, apariției dadaismului și a abstracționalismului, Renoir rămâne fidel realismului pe care îl întâlnim și în cel de-al doilea film al său, Nana, ecranizare după un roman al lui Zola.
Renoir trece printr-o perioadă de criză, nereușind să se încadreze în rândul realizatorilor de filme comerciale și rămâne în expectativă până după apariția sunetului în film. Câștigă în notorietate o dată cu filmul On purge bébé (Copilul ia purgativul, 1931), când, într-o epocă a sonorizării false, Renoir înregistrează zgomotul în direct, cel al apei de la W.C. mai exact. Totuși, filmul ce-l angajează pe marele drum al realismului cinematografic este La Chienne (Cățeaua), un film ce relevă cu cinism inconsistența spirituală a mediului mic-burghez.
O dată cu dezvoltarea tendinței critice, în opera lui Renoir evoluează și concepția picturală, pe linia unui realism pregnant și poetic, concepție remarcată în Boudu sauvé des eaux (Bondu salvat de la înec). Renoir face și puțină politică prin filme precum Le Crime de Monsieur Lange, La Vie est à nous, Les Bas-Fonds (Azilul de noapte), devenind un militant activ al Frontului Popular. Ca în toate filmele lui Renoir, crima nu are importanță, semnificația profundă a filmului constă în mesajul său, care pledează pentru unirea oamenilor. Urmează La Marseillaise și Une Partie à la campagne după o nuvelă a lui Maupassant. Acum regizorul își stăpânește aparatele și știe exact ce și cum să ceară actorilor.
Într-un moment în care trei mari puteri ale lumii se pregătesc pentru ofensiva reîmpărțirii lumii, Renoir realizează La Grande Illusion, un apel generos la fraternitate și speranță, iluzie care consta în ziua când de bună voie oamenii vor găsi un tărâm de înțelegere (Jean Renoir). Totuși, mesajul era prea idealist pentru momentul în care filmul a fost lansat. Și totuși, acesta i-au asigurat o strălucită carieră internațională, fiind premiat la Bienala de la Veneția, în 1937, cu cupa juriului, valoarea filmului fiind confirmată și de oameni politici precum Roosevelt, dar și de Hitler și Mussolini care îl interzic, categoric! În aceeași perioadă dificilă, Renoir ecranizează La Bête humaine a lui Zola, unde regizorul se detașează de conflicte și de crime și se axează pe o viziune profund umanistă, așa cum va proceda în toate filmele sale. Autenticitatea din filmele lui Renoir e paralizantă. Scenele cu activitatea de pe locomotivă au intrat de mult în istoria cinematografiei printr-un studiu intitulat Arta și imaginea, realizat de către Luigi Chiarini.
În contextul războiului apare și cenzura ce-i va mutila opera. Acesta este și motivul pentru care realizează un film pe cont propriu, La Règle du Jeu, considerat marele film al vieții sale, film în care prezintă cu cinism și veselie descompunerea unei societăți. Cu mult înainte de Orson Welles, Renoir descoperise metoda tehnicii “implicite”, a tehnicii atât de iscusit întrebuințate și subordonate conținutului, încât să treacă neobservată: tehnica planurilor lungi, planuri de ansamblu cu mare profunzime de câmp, a aparatului foarte mobil, a libertății extreme în racorduri.
În urma abdicării Franței în fața forței naziste, Renoir alege calea Hollywoodului, perioada 1941-1949 fiind perioada americană a operei sale, perioadă în care a încercat să înlocuiască farmecul patriei sale cu cel al Americii, fără șanse prea mari, ceea ce a dus la un declin. Spre sfârșitul carierei observăm o trecere de la realism la divertisment, transpus în filmele sale printr-o abordare frivolă a motivelor regăsite în filmele din perioada glorioasă a carierei sale.
O altă caracteristică a lui Renoir a fost umanitatea sa, observată în filme, dar și relația cu actorii săi, considerându-i parte a creației și fiind mereu dispus să-și sacrifice tehnica în favoarea actorilor săi. Făurit cu discretă perfecțiune tehnică, vădind o profundă înțelegere a psihologiei personajelor, adevărul vibrant din opera lui Renoir e potențat de toată poezia sufletească a acestui om viguros și sănătos care a iubit viața, armonia și lumina.