”Solaris”, de Stanislaw Lem
Editura Paladin, Seria „Science Fiction Masters”, București, 2014, 240 p., hardcover
Traducere din limba polonă de Constantin Geambașu, ilustrația copertei de Andrzej Bertrandt
A doua traducere în limba română a romanului-cult Solaris al lui Stanislaw Lem apare într-o epocă în care există deja și o imagine a acțiunii și a personajelor, prin filmul legendarului Andrei Tarkovsky, realizat în 1972, sau prin cel al lui Steven Soderbergh (2002), ambele considerate însă niște realizări îndoielnice de către Lem, pentru că ar fi schimbat datele narațiunii.
O planetă îndepărtată, dintr-un viitor și mai îndepărtat, este de fapt un creier enorm (un singur organism) ce are capacitatea de a crea formațiuni metamorfice, în semn de răspuns la eventuali stimuli. Umanitatea creează o bază orbitală a planetei Solaris, pe care ajunge acum un tânăr cercetător pământean, Kris ; pregătit să studieze forma de viață pe care o avea înaintea ochilor, psihologul Kris se întâlnește de fapt cu sine, cu gândurile, amintirile și obsesiile sale, pentru că planeta-ființă are capacitatea de a da naștere prin reduplicare acestor gânduri și sentimente ascunse sau refulate ale oricărui om.
Și din identitatea cercetătorului fac parte și aspirațiile, și regretele sale, iar Harey, logodnica de 19 ani care s-a sinucis, este și ea prezentă, deși vor fi trecut 10 ani de atunci. Cel puțin de asta are grijă planeta: din masa ei plasmatică, din oceanul organic ce pare a fi la suprafața sa, compune o altă Harey. Nu un robot, nu neapărat un robot, ci o ființă cu conștiință, ce se transformă în propria ta intimitate. De la repulsie la dragoste, sentimentele lui Kris evoluează și ele, surprinzându-i pe colegii Snaut și Sartorius atunci când alege să rămână pe planetă pentru totdeauna.
Și cine l-ar putea condamna: să ai de a face mereu cu gândurile tale ascunse, care nu se pot împlini în realitate, să trăiești în propriul paradis, să speri că vei deveni un altul, chiar să o simți? Poate doar cei pentru care impurul lor suflet le conferă, cu ajutorul lui Solaris, un paradis sadic, așa cum ar putea fi colegii de pe stație ai lui Kris.
Îndrăgostit fiind, având o a doua șansă într-o lume care nu prea crede în general în ocazii pedagogice, comportamentul lui Kris surprinde consumatorul (de SF) contemporan: nici măcar o noapte de dragoste nu este sugerată între cercetător și iubita sa de acum-și-de-altădată. Să fie aic adierea Polonie comuniste, stalinizate (romanul e publicat în 1960)?
Volumul lui Stanislaw Lem este așadar un poem despre puritate, despre speranță, acel paradis artificial pe care orice baudelairian convins îl visează. Un semn în acest sens îl dă și autorul ; e vorba de personajul André Berton, o anagramă abia disimulată a numelui singurului papă al suprarealismului, André Breton. Acesta este un pilot de top, ce a asistat pentru prima dată, într-una din expedițiile sale, la reduplicarea umanoidă a materiei solariene. Mărturiile personajului ce a străbătut formațiunile planetei-creier nu au fost însă înregistrate de către istoria oficială, ele fiind doar un punct, notabil, e drept, al literaturii apocrife, pe care o parcurge cu aviditate Kris.
Alegerea acestui nume este un semn al autorului despre intențiile sale : descrierea unei lumi a visului, a fanteziei ce pot deveni firești. Doar să nu îți fie teamă. Îți e?
2 comments
„Solaris” este prima şi ultima mea experienţă cu cărţile SF. Nu prea am înţeles mare lucru din ea la 14 ani când am citit-o, aşa că am declarat război genului SF. Poate ar trebui totuşi să-i mai dau o şansă.
Solaris vă (ne!) așteaptă dintotdeauna!