Întuneric la amiază, de Arthur Koestler

”Întuneric la amiază”, de Arthur Koestler

Editura Humanitas Fiction, Colecția ”Cartea de pe noptieră”, București, 2008
Traducere de Sanda Aronescu

Pentru a vedea cum arată chitul, mai întâi trebuie să fii înghiţit (sau să te fi lăsat) de el şi, în al doilea rând, cu ceva noroc şi voinţă, trebuie să fi scuipat de el pentru a-l putea descrie cu exactitate. Ceea ce a fost cazul (şi) cu Arthur Koestler. Volumul Întuneric la amiază rămâne o lectură fundamentală, obligatorie, pentru înţelegerea fenomenului comunist, a esenţei sale criminale (pot bombănii unii cât vor, acesta este adevărul), a grotescului absurd care a caracterizat funcţionarea lui, aceasta fiind la ani lumină faţă de imaginile idilice ale tovarăsilor de drum. Personajul principal al cărţii este un înalt demnitar al regimului, Rubaşov, care începuse să calce strâmb, să aibă alte opinii decât cele ale Numărului 1 (adica ale lui Stalin). Rubaşov nu este arestat doar pentru aceste erezii, ci pentru că reprezenta vechea garda pe care Stalin a lichidat-o aproape în întregime de-a lungul celor trei mari procese de la Moscova.

Koestler identifică şi tiparele justificative (în care oamenii din secta membrilor de Partid chiar au crezut, oricât ar părea de groteşti şi deplasate acum) în numele cărora, aparent, se ucidea. “Partidul trece printr-o grea încercare. Alte partide revoluţionare au trecut prin încercări şi mai grele. Factorul decisiv este voinţa noastră nestrămutată. Cine se-nmoaie şi dă dovadă de slăbiciune nu are ce căuta în rândurile noastre. Cine răspândeşte o atmosferă de panică face jocul duşmanului.Partidul nu greşeşte niciodată. Eu sau dumneata putem face greşeli, Partidul nu. Partidul, tovarăşe, înseamnă mai mult decât dumneata şi cu mine, decât alţi o mie ca dumneata şi ca mine. Partidul este întruparea ideii revoluţionare în istorie. Istoria nu cunoaşte scrupule sau ezitări. Statornică şi neabătută ea se-ndreaptă spre ţintă. La fiecare cotitură de pe făgaşul ei, ea lasă noroiul pe care-l poartă şi cadavrele înecaţilor. Cel care nu are încredere absolută în istorie, nu are ce căuta în rândurile Partidului.”[1] Divinizarea Partidului şi a istoriei era, pentru aceşti mistici sângeroşi, absolută: “Calea Partidului este clar definită ca o potecă îngustă în munţi. Cel mai mic pas greşit, la dreapta sau la stânga, te duce în prăpastie. Aerul este rarefiat; cine ameţeste este pierdut.”[2]

Koestler foloseşte intermezzo-ul din închisoare, (ultima) pauză din viaţa lui Rubaşov, intervalul între viaţa activă în slujba Revoluţiei, Partidului şi Numărului 1 şi moarte, pentru a rememora lunga sa cariera de lider bolşevic. O carieră deloc nevinovată, dimpotrivă, mânjită cu sânge ceea ce ar trebui să împiedice solidarizarea cititorului neutru cu o falsă victimă. De altfel, această complexitate fantastică a represiunii inter-partince a fost foarte dificil de înţeles şi acceptat din afară. Că au asasinat milioane de aristocraţi, mic-burghezi, culaci şi intelectuali părea normal, aceasta era regula jocului comunist, însă continuarea funcţionării mecanismului represiv chiar împotriva celor care-l inventaseră şi folosisera părea un non-sens logic.

În principal, Koestler s-a inspirat mai ales din cazul Buharin care a ajuns să se autodenunţe, sfârşind împuşcat. “Trecutul lui era mişcarea, Partidul; prezentul şi viitorul aparţineau de asemenea Partidului, era inseparabil legate de soarta lui; dar trecutul lui se identifica cu el.”[3] În mod paradoxal şi ironic, Stalin a dezvoltat un sistem în care călăul de azi putea şi de multe ori devenea victima de mâine, într-un cerc mafiot legalizat cum istoria nu mai cunoscuse până atunci, exportat şi la noi. Dilema morală care i-a determinat pe mulţi demnitari comunişti să accepte să joace într-o imensă piesa de teatru pleca şi de la următoarea premisa: “Şi dacă, la urma urmelor, Numărul 1 avea dreptate? Aici se puneau temeliile grandioase ale viitorului? Aici, în murdărie, sânge şi minciuni, după toate cele întâmplate şi în ciuda lor? Nu fusese întotdeauna istoria un constructor inuman, lipsit de scrupule, amestecându-şi mortarul din minciuni, sânge şi noroi?”[4]

Conform acestei teze reproduse de Koestler, menită a justifica teroarea şi masacrele comuniste, istoria cunoscuse nenumarate astfel de clipe, toate petrecute fără un ideal atât de înalt precum cel inventat de comunism, de aceea tăvălugul comunist era justificat căci avea menire. O teză falsă, evident, care era pentru comunişti terenul predilect de falsificare daca nu istoria? Tiparul Buharin/Rubasov nu a avut nici măcar onoarea de a denunţa scenariul piesei de teatru în care era chemat să joace, ştiind foarte bine care-i va fi sfârşitul. Rubaşov ironizează definiţia pe care i-o oferă un vecin de carcera, o personaj învăluit în mister, despre care Rubaşov presupune că ar fi un ofiţer albgardist, adept al Ţarului, o prezenţă discretă dar plină de substanţă, o rămăşită a vechii lumi torpilată chiar de Rubaşov “ONOAREA ÎNSEAMNĂ SĂ TRĂIEŞTI ŞI SĂ MORI PENTRU CREDINŢA TA.”[5]În mod paradoxal, Rubaşov chiar asta face, acceptând să moară, servind, credea el, pentru ultima oară Partidul. De fapt, acceptă să dispară fără luptă, din comoditate, doar pentru a lăsa întreaga scenă unui singur om, Numărul 1, Stalin.