”Însemnările lui Aram”, de Maria Àngels Anglada
Editura Meteor Publishing, București, 2014
Traducere din limba catalană de Oana-Dana Balaș
Moto: ”Ce leagăn străin, marea amară! Pentru cele mici, pentru mama care m-a legănat. Da, trebuie să scriu: n-au arătat îndurare nici față de bătrâni, nici față de prunci; toți copiii și toate femeile au fost îngrămădiți pe vapoare și înecați în Marea Neagră, cu sânge rece.”
În mai puțin de 100 de pagini, scriitoarea catalană Maria Angels Anglada ne poartă prin istoria zbucuimată și complexă a unui personaj, dar și prin drama unui popor. Deși spun sincer că mi-aș fi dorit mai mult, să spunem că uneori esențele tari se țin în sticle mici (uneori, pentru că acest proverb nu se aplică întocmai atunci când vorbim de literatură), iar Aram, chiar ca personaj inventat, merita ca viața sa să fie dezvăluită cu un mai mare lux de amănunte, pentru că peste 11 ani (1914-1925) sunt rezumați la câteva zeci de pagini.
Drama armenilor este cunoscută și recunoscută de aproape toată lumea, iar genocidul săvârșit asupra acestora este considerat una dintre cele mai grave crime asupra umanității din istoria omenirii. Practic, armenii din Turcia au fost exterminați, iar puținii care au supraviețuit au luat calea pribegiei, fie în actuala Armenie, fostă parte a Uniunii Sovietice, fie calea Occidentului, a țărilor care au permis această trecere a refugiaților, dintre care două sunt menționate și în carte, Grecia și Franța. Cartea este, de altfel, o îmbinare fericită între mai multe pagini de jurnal (al lui Aram sau al mamei sale) și câteva pagini care poartă semnătura nemijlocită a autoarei, care încearcă să ne deslușească istoria timpurilor și a personajelor de dinainte să înceapă ele însele să povestească.
Aram face parte din acești refugiați și el, împreună cu puțini membri ai familiei, au avut norocul de a scăpa doar pentru că nu se aflau în localitățile de domiciliu la momentul începutului crimelor. Călătoria lui, împreună cu mama sa, de la Trabizonda la mănăstirea de la Narek, în apropiere de lacul Van, și la biserica Sfânta Cruce, pe insula Akdamar, începe ca un pelerinaj (o călătorie de mulțumire divină, la dorința mamei pentru că Dumnezeu l-a scăpat de o boală a copilăriei) și devine foarte repede o călătorie a surghiunului și supraviețuirii, până când ajunge la locul în care ei trebuie să își întemeieze a doua casă, în Marsilia.
Călătoria sa este una a inițierii în suferință. El era un băiat normal, dintr-o familie normală, chiar dacă aceste amănunte nu ne sunt povestite. De altfel, armenii din Turcia duceau la rândul lor o viață obișnuită, fără să intervină în treburile țării și fără să deranjeze. Dintr-o dată, furtuna s-a declanșat și totul s-a schimbat. În drumul prin deșert spre Imperiul Țarist, unde sperau să înceapă o viață nouă, să fie hrăniți și nu urmăriți sau batjocoriți, începe transformarea fetițelor în femei, a băieților în bărbați, lucru de care nu scapă nici Aram:
”Pe când mergeam pe jos, am dat peste o femeie lungită într-o rână pe marginea drumului. Mi-a întins un copil foarte mic și mi-a spus răsuflând greu:
-Luați copilul, eu nu mai pot…
Am luat copilul pe umeri. Grigore și Marik, care văzuseră totul, au urcat femeia în căruță, dar și-au dat duhul în brațele mamei înainte să ajungem în oraș. M-am gândit că cine știe de unde venea și ce lucruri îngrozitoare trebuie să fi văzut, și-atunci se poate spune că am lepădat dintr-odată pielea de copil.”
Din păcate, se vorbește prea puțin despre genocid, pentru că este, până la urmă, o carte a unui personaj, nu a unei etnii (se poate citi, în acest sens, mult mai cuprinzătoarea ”Carte a șoaptelor” a lui Varujan Vosganian). Aventura lui Aram continuă în Grecia, unde își găsește prietenul și viitorul cumnat, Iorgos, cel care îl va sprijini nu numai în găsirea unei noi modalități de a supraviețui (o slujbă, prieteni, un loc în care se poate instala ca acasă), ci și în privința găsirii unei anumite forme de fericire. Pentru că, trebuie să recunoaștem, acești copii, care au îndurat moartea celor dragi de la o vârstă fragedă, au luptat pentru a trăi în condiții extrem de vitrege, rămân mereu cu o anumită dramă în suflet, cu o mică sau mai mare parte din inimă pierdută pentru totdeauna:
”Întotdeauna îmi amintesc de tata mai des decât de ceilalți din familie, deși îi iubesc pe toți. Mă gândesc la tata, care e mort, care trebuie să fi murit, sunt sigur, cu armele în mâini, luptând împotriva ucigașilor noștri turci. În ciuda lucrurilor pe care le-am auzit, nu mă pot gândi că a murit altfel, curajos cum era, deși părea firav și subțire, cu ochelarii lui. Nu vreau să mă gândesc la fetițe sau la bunica: despre ele știm cum au fost ucise, dar nu vreau să mă gândesc și nici să scriu despre asta.”
La final, nu ne rămâne decât să fim împărțiți: prima dată fericiți, pentru că personaje (fictive în carte, adevărate în realitate) de genul lui Aram și al mamei sale Marik au reușit să răzbească peste genocidul turcesc, peste moartea celor dragi, peste drama surghiunului, a exilului impus și să ia de la capăt o viață care fusese (și rămâne peste timp) plină de durere și de neajunsuri; a doua oară triști pentru că astfel de lucruri s-au întâmplat și se întâmplă, pentru că nici acum, după un secol, Turcia nu recunoaște genocidul armean și urmările lui. De altfel, în epilogul cărții, se face următoarea precizare, cu care închei și care ar trebui să constituie un semnal de alarmă: „După primele procese, guvernanții turci au dat înapoi și au vrut să răstălmăcească istoria. Nu numai că au refuzat poporului armean orice cale de reparație sau formă de dreptate: mai întâi, au spus că n-a existat un genocid; apoi că, dacă au avut loc ucideri, au fost sporadice sau au avut drept țintă grupuri restrânse de rebeli; de fapt, nu s-a petrecut niciodată așa ceva; și până la urmă, s-ar părea că nici n-au existat vreodată armeni în Armenia!”
