„Ecouri lichide de avocado”, de Noemina Câmpean
Editură pentru Artă și Literatură, Colecția Arcane, București, 2025
Ecouri lichide de avocado, noul volum al Noeminei Câmpean, editat de Andrei Zbîrnea, confirmă o poetă care se așază tot mai ferm în harta liricii române contemporane. Dacă volumele anterioare ale poetei explorau, într-o manieră fragmentată și pulsatorie, relația dintre vulnerabilitate și percepția corporală, acest nou volum extinde câmpul confesiv către o topografie emoțională mai amplă, în care biografia devine un material fluid, supus reinterpretării continue. Noemina Câmpean nu oferă o poezie liniară, ci un flux intensificat de imagini, unele tandre, altele brutal oneste, filtrate printr-o voce maturizată, cu o muzicalitate internă perfect controlată.
Lectura acestui volum nu se consumă în grabă; dimpotrivă, el poate fi citit ca un singur poem desfășurat pe zeci de pagini, un poem-fluviu care te obligă să încetinești, să respiri odată cu textul și să asculți vibrația dintre cuvinte. Este o poezie care solicită atenție și disponibilitate interioară, pentru că versul lung, dens, funcționează ca o respirație prelungită în care se decantează straturi de memorie, rușini ascunse, spaime vechi, mici drame cotidiene și fragmente ale unui mit personal în continuă formare.
Noemina Câmpean scrie un vers liber cu o eleganță a fragmentului, cu o tehnică aproape intuitivă de a transforma banalul în peisaj metafizic, de a deschide în obiectele mărunte o reverberație care ține de intimitatea ultimă a ființei. În acest fel, se apropie de direcția unor poete precum Ruxandra Novac, prin intensitatea ritmică și pulsația interioară a discursului, însă păstrează o sensibilitate distinctă, orientată mai degrabă spre corporalitatea confesivă a Olgăi Ștefan sau spre imaginile melancolice și luminoase ale unor poete ca Daniela Luca, poate uneori fericit hiper-analitică, unde aș pune numele Minei Decu.
Un element distinctiv în poezia Noeminei Câmpean este modul în care textele se articulează plecând de la situații aparent minore, haine înghesuite în dulap, o bară de plastic, șosete groase, pentru a deschide treptat un culoar către problematici majore ale existenței: sensul vieții, moartea, fragilitatea ca limită ontologică, nevoia de tandrețe, respingerea, reinventarea identității. Această mișcare de la obiectul domestic la simbolul metafizic se realizează cu o fluiditate remarcabilă, aproape organică, fapt ce conferă detaliului banal un potențial de revelare. Micro-tragedia cotidiană se suprapune, astfel, peste tragedia existențială, generând un efect de profunzime care transformă lectura într-o experiență hermeneutică: fiecare obiect devine un indiciu, fiecare gest, o interogație asupra vulnerabilității umane.
„lacrimile din arcul cuierului silabe reluate pe motiv că sună/ interesant/ în procesul decantării în geografia lapsusului/ lacrimi numărate în palmă de aceeași natură cu degetele spălate/ în chiuveta cu vase/ nu menționez competiția dintre primul și al doilea gând/ tu ești așa pentru că ești așa.” „Ecouri lichide de avocado”, de Noemina Câmpean
Editură pentru Artă și Literatură, Colecția Arcane, București, 2025, p. 6
Noemina Câmpean posedă, de asemenea, o abilitate rară: aceea de a converti trauma într-un metabolism poetic coerent: „dacă tatăl meu a fost absent din viața mea/ tot ceea ce am căutat a fost să nu îl găsesc/ în sângele meu sau pe trecerea de pietoni/ unde privirile nu nu s-au intersectat” op.cit., p. 23. În economia acestor poeme, nimic nu este evacuat, nimic nu este exclus din circuitul afectiv. Totul, inclusiv suferința, este reabsorbit, reasamblat, reinterpretat. Corpul devine locul unei memorii imposibil de reprimat, un spațiu stratificat în care afectele circulă continuu, iar limbajul funcționează ca un instrument de reconfigurare a acestei memorii corporale. Imaginile, deși deseori violente sau tulburătoare, sunt traversate de un filon de delicatețe, de un gest de protecție orientat spre sine, sugerând o tensiune constantă între expunere și repliere, între brutalitatea realului și nevoia de a-l traduce în forme suportabile ale sensibilității.
Un element esențial al volumului îl reprezintă dezvăluirea graduală a temei centrale, mai ales în secțiunile finale. Deși primele poeme par autonome, funcționând ca episoade disparate dintr-o biografie fragmentată, pe măsură ce lectura avansează se conturează o arhitectură internă tot mai coerentă. Vocea poetică își asumă treptat procesul de vindecare, iar această asumare conferă întregii construcții o tensiune direcționată. În ultimele texte, discursul devine mai limpede, mai decantat, iar conflictul dintre agresivitate și vulnerabilitate se convertește într-o formă de luciditate afectivă. Cititorul înțelege retrospectiv că aceste „ecouri lichide” nu funcționează doar ca secvențe de memorie dispersată, ci ca un mecanism complex de supraviețuire emoțională, în care mărturisirea devine instrument de reconfigurare a sinelui.
„ador canceroșii în zilele apocalipsei îi voi ascunde în gaură de/ șarpe cu toată strădania/ cine-i va găsi cu părul spălat și unghiile tăiate/ se va întreba câți ani am conviețuit/ de am ajunsă mă gândesc la cum voi acționa după moartea ta/ cu întregul meu cinism surplus pseudo-matern de cruzime/ mărturisită.” op. cit., p. 93
În plan estetic, poeta operează cu o retorică a intensificării: metaforele amplificate, hiperbolele controlate, oximoronul subtil, imaginile corporale deformate deliberat pentru a surprinde nivelele adânci ale traumelor. Aceste deformări nu sunt gratuite; ele funcționează ca strategii de reprezentare a unui corp-sit arhivă, traversat de experiențe contradictorii. Efectul este când de șoc, când de o sensibilitate diafană, aproape ritualică. Ritmul poemelor este unul al acumulării: enumerări riguroase, revenirea periodică a unor nuclee metaforice, o sintaxă care respiră prelung, lăsând impresia unui suflu continuu. Muzicalitatea nu se sprijină pe rime sau pe o metrică tradițională, ci pe pulsația internă a frazei, pe modul în care propozițiile se expandează, se fracturează, se luminează în momente de revelație abruptă.
Comparativ cu alte poete din Europa Centrală și de Est, Noemina Câmpean se apropie, în intensitatea confesiunii, de Marija Andrijašević (Croația), în corporalitatea fragilă de Katja Perat (Slovenia), iar în modul în care biografia devine teritoriu poetic, de Olja Savičević Ivančević (Croația). Există, de asemenea, o afinitate cu scriitura Lidijei Dimkovska (Macedonia), tradusă abundent în română, prin modul în care ironia și durerea se suprapun. Totuși, vocea poetei rămâne distinctă: nu derivă, nu imită, se hrănește mai degrabă dintr-o tradiție românească actualizată, în care poezia confesivă a căpătat noi direcții.
În raport cu volumele anterioare, Ecouri lichide de avocado marchează o schimbare semnificativă: imaginile capătă o așezare interioară mai riguroasă, iar trauma este articulată cu o maturitate estetică vizibilă. Dacă în cărțile precedente fragmentarea funcționa ca strategie deliberată, un mod de a reproduce dispersia emoțională și fracturile identitare, aici discursul se amplifică, se „respiră” diferit, cu o continuitate care denotă un proces de asumare și clarificare. Tema maternității, a vulnerabilității corporale și a identității feminine nu mai apare doar ca un subtext, ci se cristalizează ca un nucleu poematic recurent, integrator.
Importanța volumului nu rezidă doar în forța imaginilor sau în intensitatea afectivă, ci în modul în care Noemina Câmpean reușește să trateze simultan corporalitatea, destinul, lipsa, dragostea, moartea și tandrețea fără să introducă rupturi stilistice. Există o continuitate secretă între aceste registre, un mod de a trece dintr-un câmp tematic în altul cu o naturalețe aproape muzicală. Volumul își păstrează densitatea, însă rămâne perfect respirabil: un experiment liric reușit în care estetica fragilității întâlnește, cu o doză de curaj, brutalitatea tandră a confesiunii.
Ecouri lichide de avocado este, în acest sens, o carte necesară. Ea rămâne în memorie nu doar prin curajul mărturisirii, ci prin eleganța cu care pune în tensiune fragilul și grotescul, luciditatea și vulnerabilitatea, recuperarea de sine și expunerea nelimitată. Volumul confirmă încă o dată existența unor voci puternice în poezia română contemporană, aflate în plină evoluție, capabile să dialogheze cu direcțiile est-europene fără a renunța la specificul unei sensibilități locale, intens interiorizate și radical personale.
