”Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal”, de Cătălin Pavel
Editura Humanitas, Colecția Istorie, București, 2019
Nu știu dacă aș putea spune că ”Arheologia iubirii” este o carte de popularizare a științei, dar trebuie să recunoaștem că autorul ei, Cătălin Pavel, a reușit să deschidă arheologia spre noi categorii de cititori, tocmai pentru că împletește o știință considerată de unii aridă, nu pentru oricine, deși este pasionantă pentru cei care o cunosc mai îndeaproape, cu iubirea, un sentiment, o stare cunoscută de (aproape) toți. Și o face, după cum vom vedea, foarte inspirat.
Iubirea nu a început, așa cum cred mulți dintre noi, cu Adam și Eva sau cu dragostea lui Dumnezeu pentru muritori (care este una platonică, ce nu face obiectul acestui studiu). Ea a început mult mai devreme, încă de la neandertalieni, după cum o spune și subtitlul, și homo sapiens, și de aici pleacă Cătălin Pavel pentru a ne oferă o introducere în istoria iubirii văzută din perspectiva dovezilor arheologice. De altfel, unele dintre descoperirile din acea epocă sunt demne de a fi analizate cu atenție, iar ipotezele autorului nu sunt deloc aiuristice, deși acesta le aruncă în arenă cu umor și chiar cu circumspecție. Astfel, unele ornamente, ”fosile simpatice” și scoici date cu ocru pot însemna nu numai influențe din populații și chiar regnuri diferite, ci și, poate, relații de dragoste între parteneri neadertalini-sapiens.
Vorbind despre ”înmormântările duble din Neolitic și Epoca Fierului”, Cătălin Pavel se oprește asupra a câtorva dintre descoperirile arheologice care au stârnit vervă inclusiv în publicațiile care sunt foarte îndepărtate de ceea ce putem numi ”de specialitate”. Îndrăgostiții din Mantova (Valdaro) au apărut chiar și în presa de scandal, deși explicațiile date acolo nu ajungeau niciodată la subtilitățile cercetării științifice. Adăugăm la acestea discuțiile purtate în ”Arheologia iubirii” despre descoperirile de la Çatalhöyük, din Turcia actuală, sau de la Hasanlu, din Iran, pe care trebuie să le citiți cu imaginea în față (volumul este, de altfel, ilustrat cu câteva dintre cele mai importante vestigii descoperite până acum).
Pentru că este nevoie ca în orice carte de popularizare a științei să existe și capitole care să stârnească mai mult pasiunile cititorilor, aici ele sunt susținute de cele privind arhitectura și arta erotizată din Atena și Roma antică, dar mai ales cel privind Pompei. Trecând rapid peste graffito-ul din Forul lui Augustos (ce înfățișează un bărbat și o femeie făcând sex anal) sau de sărutul dintre Eros și Psyche, în orașul conservat Pompei abundă descoperirile arheologice privind arta erotică, mai cu seamă în clădirile particulare sau în bordeluri. Este vorba de o gamă largă de graffiti erotice, de la unele mai sofisticate până la o majoritate de puseuri sau laude privind actele sexuale:
”Una zice: ”Am regulat aici pe 14 august – și pe 20 august”; în altă parte: ”I-am tras-o hangiței” (”futui coponam”). Cineva meditează: ”Lui Nymphe i-am tras-o; lui Amomus i-am tras-o; lui Perennis i-am tras-o”. Nu sunt cuvintele unui mare scriitor, ci ale cuiva care întocmește un tabel de victorii (primele două feminine, a treia masculină).” (pag. 191)
”Uneori s-ar zice că vulgaritatea pompeienilor devine o formă de delir pe jumătate obsesiv-compulsiv, pe jumătate ludic. O inscripție care nedumerește nițel este următoarea: ”Cel ce scrie asta e îndrăgostit; cel ce citește asta e futut în cur; cine ascultă e excitat; trecătorul să o ia pe la spate” (”amat qui scribit, pedicatul qui legit, qui opscultat prurit, pathicus est qui praeterit”). Sub graffito, altcineva care s-a regăsit, vrând-nevrând, într-una din categorii a adăugat o coda: ”iar cine a scris o suge” (”et qui scripsit fellat”), desăvârșind astfel distribuția democratică a invectivei.” (pag. 197-198)
Considerațiile lui Cătălin Pavel continuă cu o serie de eseuri de factură diferită – arheologie pură împletită cu povești de viață, când vorbim de Halicarnas, Taj Mahal sau Columb în Amerca sau, dimpotrivă, povești de viață ale unor arheologici amatori sau pasionați de istorie, precum istorisirile despre Freud, Agatha Christie, Picasso sau Gertrude Bell. Unele sunt eseuri pentru oricine, alte pentru inițiați, așa că pot mărturisi că am fost încântat de cele care priveau obiective arheologice sau subiecte ale istoriei lumii, așa cum nu mi-au entuziasmat eseurile despre oamenii care au fost doar tangențial și secundar personaje ale arheologiei.
Pasionat fiind de arheologie (sau, cum ar spune unii dintre prietenii mei, ”de pietre”), am văzut fiecare capitol din prima parte a volumului ca o splendoare, pentru că m-a purtat prin multe dintre locurile văzute sau studiate chiar de mine. Am ajuns la Roma sau Atena, visez să ajung la Pompei sau Halicarnas, așa că incursiunile de aici, multe dintre ele foarte tehnice, dar privite cu zâmbetul pe buze și cu grija de a atrage orice categorie de cititor, deschid o nouă lume nu numai cercetării științifice, ci și călătoriilor și studiilor viitoare.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, pagina de facebook a autorului)
