De ce este Romania altfel?, de Lucian Boia

De ce este Romania altfel?, de Lucian Boia

Editura Humanitas, Colecția ”Seria de autor Lucian Boia”, București, 2012

Eseul lui Lucian Boia este o ultimă încercare plină de savoare de inventariere a eşecurilor şi defectelor poporului român în mersul său lin prin istorie, o încercare de explicaţie a faptului că noi suntem atât de diferiţi şi a-normali faţă de norma europeană care contează şi la care oricum noi ne-am raportat neîncetat din 1800 încoace. Căci românii rareori s-au comparat cu Uzbekistan sau Burkina Fasso, faţă de care probabil că ar sta chiar bine la mai toţi indicatorii, ci doar cu Occidentul înfloritor. „Maniera în care românii se joacă cu regulile, prefăcandu-se că le respectă, pentru a le ocoli mai bine, este de natură să-i exaspereze pe occidentali, care şi-au clădit civilizaţia tocmai pe fundamentul asumării şi respectării unui sistem de norme şi de reguli.”[1] În devălmăşia noastră politico-economică se face apel la reguli doar atunci când favorizează o tabăra sau alta. În fond, românii dau dovadă de ipocrizie căci, să fim serioşi, nimeni nu i-a obligat după 1800 să se raporteze constant şi obsesiv la Occident. Au ales în mod liber, însă nu au dus până la capăt raţionamentul, s-au oprit, tipic romanesc, pe la jumătatea drumului, adoptând forme, proceduri, acquis, dar stând mai uşor cu îndeplinirea lor.

Istoricul poate să-şi depăşească condiţia de simplu analist al trecutului şi are această datorie: să ofere diagnostice. Ce decizii bune au fost luate în trecut (de exemplu aducerea lui Carol I), dar şi care hotărâri nu au fost inspirate (cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord fără a trage un foc etc.). Ştim bine că Lucian Boia nu prefera comoda postură de istoric neutru şi neangajat, el având curajul de a oferi diagnostice necrutatoare.“Ceea ce nu merge în societatea românească sau merge tare şchiopătând este selecţia valorilor. Primatul raporturilor personale sau de grup asupra exigenţelor instituţionale: metehne mai vechi, amplificate în communism, şi lăsate complet în voia lor după 1989. Odată cu ieşirea din carcanul [2]totalitar, s-a manifestat un soi de sălbăticie individualistă: o competiţie, fără reguli, pentru ocuparea scaunelor din faţă. N-au câştigat neapărat cei mai buni şi cei mai oneşti, iar câştigătorii, bine instalaţi, îşi promovează la rândul lor apropiaţii şi protejaţii. Dacă aşa stau lucrurile cu elita, masa populară nu are cum să se prezinte mai bine.”[3]

Acum încercăm cu chiu, cu vai, să luptăm cu aceşti vechi demoni enuntaţi de Boia „corupţia şi clientelismul sunt în bună parte moşteniri din societatea tradiţională, unde nici nu prea puteau fi numite aşa, fiindcă făceau parte din ordinea lucrurilor.(…) Obişnuinţa supunerii e de asemenea o moştenire. Românii au deprins-o timp de veacuri: de la ţăranul prea plecat în faţa boierului până la domnul prea plecat în faţa Înaltei Porţi. Supunerea generează şi strategii compenastoare: mai direct spus cum poţi să-l tragi pe sfoară pe cel căruia aparent i te supui. E un genul de rezistenţă pasivă mult mai frecventă la români decât rezistenţa pe faţa.”[4] Autorul ofera şi o explicaţie valabilă a complexului nostru de inferioritate faţă de alţii: „Dacă ar fi să pun un diagnostic societăţii româneşti, aceasta e prima maladie pe care aş identifica-o. Românii îşi descoperă neînsemnătatea. Ţări mici aflate mereu la cheremul altora. Nevoia de a învăţa mereu de la străini, de a prelua ce au creat ei, de a se afla mereu la remorca altora…Din acest complex de inferioritate se naşte o construcţie orgolioasă, menită să contracareze micimea prezentului”[5]

Lucian Boia are şi o explicaţie pentru debusolarea şi debandada morală de după 1989, nu foarte originală, s-a mai enunţat în spaţiul cultural românesc (ne vine în minte duşmanul de clasă H.R. Patapievici cu a sa „scandaloasă” carte Politice), dar din acest motiv pare a fi cu atât mai pertinentă „Un individ poate porni oricât de jos şi, prin merite proprii, poate ajunge oricât de sus. Dar o întreagă categorie socială nu are cum să devină bătând din palme cu totul altceva decât a fost. Cu atât mai mult cu cât n-a mai avut în faţă modelul unei elite autentice, iar procesul de culturalizare s-a petrecut în cadrul închis al sistemului comunist, cu insuficienţele şi deformările de rigoare. Pe scurt, în elita românească este un mare amestec. Oricine îl poate constata, privind în direct, pe posturile de televiziune cum se prezintă clasa politică a ţării. Prea mulţi dintre membrii ei n-au nici măcar o minimă şlefuială, cât despre nivel intelectual…”[6] Recomandabil ar fi, evident, dacă vrem să ne păstrăm sănătatea psihică intactă, să nu ne mai uitam la televizor…

Şi Lucian Boia crede că s-a pornit rău, chiar foarte rău în momentul 0 (sau care ar fi trebuit să fie astfel dar care nu a fost, vorba filmului lui Corneliu Porumboiu A fost sau n-a fost? -nici acum nu se stie) al României post-comuniste (sau măcar declarativ post-comuniste şi democratice). Până la urmă ţine de domeniul evidenţei că nu poţi constitui un sistem democratic autentic, dominat de egalitatea de şanse, domnia legii, capitalism, corecta redistribuire a resurselor şi ajutoarelor sociale cu foştii activişti de frunte ai Partidului Comunist sau urmaşii lor direcţi (fini, fii, nepoţi etc) „Nicăieri nu s-a manifestat, la ieşirea din comunism, o asemenea nepotrivire între ruptura proclamată şi continuitatea efectivă. După toată minciuna comunistă, ca să nu mai vorbim de mai vechea meteahnă autohtonă a formelor fără fond şi a cuvintelor fără acoperire, spiritul public românesc chiar că nu mai avea nevoie de un asemenea tratatment. Cert este că elita comunistă a decis să ramână, cu orice preţ, stăpână peste ţară”[7]. Ceea ce s-a şi întâmplat, cu mult succes. Până când această elită (cu ghilimele au fără ghilimele?) care deţine frâiele, formează şi deformează cadrul după voia inimii nu se hotăreşte să pună interesele României mai presus decât propriile interese, având în vedere şi spiritul civico-politic amorf al românilor, bine conturat în cartea lui Lucian Boia, nimic nu se va întâmpla. Căci „între acomodare şi consecvenţă, românii optează de regulă pentru acomodare, considerând, cu oarecare dreptate că e mai înţelept să te adaptezi şi, la nevoie, să te supui istoriei, decât să încerci a o înfrunta.”[8]

Lucian Boia reia pe scurt câteva teze despre elitele româneşti din precedentele lucrări în care a studiat in extenso problematica „Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial”(2009) şi „Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950” (2011). Este important studiul elitei româneşti pentru că, din nefericire, aceasta este cea care dictează mersul, ritmul şi direcţia într-o măsură mult mai mare decât în alte ţări, aceasta şi datorită fracturii istorice care a existat între elita boierească veche, exterminată de comunişti care i-au luat locul şi poporul, în marea lui majoritate rural. Lucian Boia va deranja şi supăra din nou fibra naţionalistă a societăţii româneşti căci pune punctul pe i (i de la insuficient, indefinit, interminabil, instabil, insalubru toate atribute valabile ale României veşnice). În mod cert, nouă, românilor ne place teribil de mult, mai mult decât altor popoare, să ne analizam, dar nu neapărat pentru a trage nişte concluzii valabile pe care să le urmăm pentru a ne construi o soartă (ţară) mai bună, ci doar pentru că suntem un popor narcisist (nu singurul din lume, asta e clar) şi ne place foarte mult să ne uităm în oglindă. Acesta ar fi de altfel şi unul din motivele succesului binemeritat al cărţilor lui Lucian Boia.[9]

Există soluţii? Teoretic, da, evident… „Avem nevoie mai presus de toate de o privire critică şi cât mai puţin îngăduitoare: să ajungem să separăm odată mediocritatea şi impostura de valoare. În lături! exclama Titu Maiorescu, la 1886. E un demers care ar trebui actualizat. Va reuşi România să o facă?” Va fi acesta unul din punctele noului program de guvernare? Ne îndoim. Lucian Boia sugerează şi faptul că românii au fost de multe ori foarte aproape de a-şi îndeplini obiectivele (şi în 1918 chiar au reuşit acest lucru plenar, neaşteptat şi miraculos), de a occidentaliza cu adevărat ţara, însă întotdeauna ţinta s-a îndepărtat, iar românii „s-au înecat ca ţiganul la mal”, astfel încât în loc să reducem diferenţele istorice care ne-au separat de Occident, acestea s-au menţinut constant. Căci prosperitatea economică la noi durează foarte puţin, este, mai degrabă, conjucturală. Cel mai recent exemplu este creşterea economică din perioada 2000-2008 care a mai redus puţin din decalajele dintre România şi Europa Occidentală, dar care a fost spulberată de criza economică internaţională şi pentru că România nu a reuşit să utilizeze celebrele Fonduri Structurale (cu o rată de absorbţie penibilă, de numai 10%), spre deosebire de Polonia.[10] Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi în perioada interbelică,  pentru că între 1933-38 economia României şi-a revenit din criza economică, având chiar un an de vârf în 1938, pentru ca toată această acumulare să se ducă pe apa sâmbetei în urma celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Nu ştiu dacă este neapărat un compliment, aceasta ţine şi de natura fiecărui individ în parte, dar uneori, citind cartea distinsului istoric bucureştean, te surprinzi râzând în hohote pentru că şi temele cele mai grave pot fi tratate cu umor. Doar suntem specialişti în a face haz de necaz. Una din posibilele concluzii ar fi că “Nu ajunge să vorbeşti aceeaşi limbă şi să-i bruftuluieşti din când în când pe unguri pentru a fi o naţiune în sensul organic al cuvântului. România e o ţară fragmentată, atomizată şi care nu izbuteşte să-şi identifice profilul. Poate fiindcă nici nu-l are. (…) România e o ţară extrem de eclectică, făcută din bucăţi de tot felul. În acest eclectism stă în fond farmecul ei, atât cât este. Bucureşti micul Paris, e mai curând, prin dezordinea lui arhitecturală, un anti-Paris. Poate că acesta este brandul autentic al României: faptul că nu are unul”[11] Din această dilemă a brand-ului de ţară nici măcar pumnul de fier al lui Lucian Bute nu ne mai poate salva, având în vedere dureroasa lui scufundare sportivă. Semnificativ pentru mentalul nostru, fapt care spune multe: Cristian Gog a fost desemnat de către o cunoscută televiziune comercială, în urma votului popular, cel mai talentat român. Gog se autodesemnează mentalist fiind doar un iluzionist talentat. Hotărât lucru, românilor le plac iluziile.