„Steinhardt. Bughi Mambo Rag”, de Lavinia Bălulescu
Editura Polirom, Colecția Biografii romanțate, Iași, 2020
Cineva îmi spunea că sunt prea ancorată în trecut, că nu mă pot dezlipi de tot ce înseamnă cultura anilor demult apuși. Citesc și regăsesc detaliile unor vremuri în care valorile primau, iar acest lucru mă ajută să cred că având un tezaur atât de mare în spate, putem să dobândim și un viitor luminos, orice ar însemna această sintagmă ușor clișeizată. Adevărul e că trecutul ne oferă modele și idei de care avem nevoie pentru a ne regăsi în incertitudinea prezentului. Prin urmare, literatura contemporană poate să croiască, apelând la figurile patrimoniului nostru, o nouă viziune asupra lumii în care trăim. Un astfel de proiect, pe care-l găsesc de-a dreptul fermecător, este cel al biografiilor romanțate de la Editura Polirom. Înviind figuri marcante din trecut, transpunându-le într-un peisaj livresc accesibil publicului larg, aceasta ne deschide o fereastră de imaginație spre cei care au făurit istorie.
Și pentru că planificam să le parcurg temeinic, am decis, în calitate de lectură curentă, să aleg volumul „Steinhardt. Bughi Mambo Rag” de Lavinia Bălulescu. Trebuie să recunosc că figura lui Nicu-Aureliu Steinhardt îmi era puțin cunoscută, rămânând cumva, până nu demult, la periferia intereselor mele literare, or cred că acesta, alături de nume precum Constantin Noica sau Mircea Eliade, cere o pregătire temeinică în ale filosofiei (recunosc că încă mai am de parcurs multe etape pentru a înțelege această dimensiune). Prin urmare, pentru a începe cu ceva descoperirea personalității sale marcante, am decis să citesc biografia romanțată și…m-am pierdut între file. Nu-mi dau seama cum am citit-o pe nerăsuflate, parcurgând narațiunea cursivă, fluidă, fără ricoșeuri, convingătoare și totodată atât de ușoară.
Steinhardt este o figură vizionară a cărții. Nu are vocea sa, cu excepția replicilor desprinse din memoriile proprii, pe care autoarea le-a studiat temeinic. Aceasta este „observat” de trei personaje, un soi de reinterpretare a simbolisticii treimii: Tatăl (un bătrân care și-a consolidat figura severă de tată, de cap al familiei, omul care îl „împinge” în închisoare, astfel încât să nu-i fie afectată onoarea și reputația de om care nu-și trădează prietenii), Securistul (elementul coercitiv al narațiunii, figura tenebră, îngerul decăzut care pactizează cu Diavolul puterii, regimul comunist) și Discipolul (continuitatea misiunii, dezlegarea de teluric și îmbrățișarea oniricului credinței).
Toți trei observă figura lui Steinhardt prin prisma interacțiunilor avute, prin maniera cu care-și consolidează relațiile. Tatăl este ilustrarea puterii, este practic o figură instituțională, dacă vreți, care decide că onoarea și respectul sunt mai presus de riscul închisorii. În meditațiile sale se resimte aluziv, sentimental (natural vârstei sale de nonagenar) o anume căință față de fiul revenit din temnițele comunismului și totodată o curiozitate morbidă de a afla ce a fost acolo, ce poate să resimtă un om devenit pradă a unui sistem totalitar.
Securistul este un tipicar, un om orbit de prilejul de a-și sluji țara. De altfel aceasta este veșnica sa scuză și imuabilul său verdict: „mi-am apărat Țara”. O face cu devotamentul unui câine pricăjit până nu devine martor al unui miracol inexplicabil, imposibil de aplicat pe șabloanele partidului.
Cea de-a treia parte a cărții îi revine Discipolului, cel care e martorul tranziției părintelui Nicolae spre cele de obârșie spirituală. Este partea cea mai luminoasă a cărții, partea în care, se pare, întrezărim pacea lui Steinhardt. Acesta este îmbătrânit, bolnav, slab, dar fericit (știu că sună ca un paradox, dar da, părintele Nicolae este dimensiunea fericirii în mireanul Steinhardt).
Toate aceste trei elemente par să facă parte dintr-o piramidă inversă, înlocuind tinerețea zbuciumată, care de altfel ar fi trebuit să fie fericită, cu o bătrânețe relativ împăciuitoare. Contrastele asupra figurii lui Steinhardt sunt atât de prezente în narațiune, încât cititorul e ușor de fascinat. Omul, prizonier prins în mrejele închisorii comuniste, care își acoperă ochii după ani în care a dormit cu neoane aprinse într-o continuă tortură, și călugărul, cel care bea cafea, ascultă Mozart și prinde clandestin undele radioului Europa Liberă – par a fi dimensiuni optice absolut diferite, dar fac parte dintr-un tot întreg.
Lavinia Bălulescu a reușit prin această biografie nu doar să aducă un omagiu figurii istorice și culturale ale lui N. Steinhardt, ci mai ales să renască ideea de verticalitate, de onestitate și de rezistență într-o fază de post-traumă. Ce face un om care a văzut moartea cu ochii? Ce face un om botezat dintr-un ciubăr, pe fugă, de frica călăilor? El îndrăgește viața și crede. Crede în Hristos și în lumină, în oameni și în dreptate. „Bughi Mambo Rag” este o istorie despre umanitatea post-tortură, despre omul de după rană, o poveste tămăduitoare în vremuri de mare restriște.
