”Martori ai Fericirii. Șapte vieți de sfinți români”, de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu
Editura Humanitas, București, 2019
Cu un cuvânt însoțitor al Preasfințitului Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București
Întreg episcopatul Bisericii Greco-Catolice din România a fost arestat în 1948 de către autoritățile comuniste și a fost purtat prin închisori precum Gherla, Jilava, Sighet, Pitești și, ulterior, prin domicilii obligatorii la mănăstirile ortodoxe. Cei șapte episcopi – Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu – au murit în închisori sau ulterior, în timpul succesivelor arestări și ani de domiciliu obligatoriu, din cauza bolilor și a declinului fizic. Această carte prezintă povestea lor și este încă o lecție de luat aminte despre răutatea regimului criminal comunist.
Prima parte a volumului se ocupă de Biserica Română Unită, de istoria greco-catolicismului român, care se cristalizează undeva la finalului secolului al XVII-lea, după ce Transilvania devine parte a Imperiului Habsburgic, tocmai pentru a contrabalansa situația tot mai precară a românilor în imperiu, lipsiți de drepturi politice și economice. În aceste condiții, pentru o parte importantă a acestora, Unirea cu Roma a fost văzută ca una dintre singurele soluții, preoții fiind de acord cu supremația Papei cu condiția păstrării ritului bizantin; în același timp, motivele nu au fost exclusiv politice, ci și religioase, iar rezultatele, din punct de vedere al spiritualității și al educației religioase, au fost spectaculoase în secolele ce au urmat:
”S-a spus că rezultatul istoric al unirii a fost prezența unei ”ortodoxii” de factură occidentală, care exprima secole de tradiție creștină de matrice bizantină intrată în sensibilitatea românească și totodată un sentiment de fraternitate culturală cu ginta latină din Apus. Prin Unirea cu Roma românii au fost incluși în universul civilizației occidentale.” (pag. 29-30)
A doua parte a cărții ne oferă o imagine concretă a celor șapte episcopi, punând viața lor de până la momentul 1948 în contextul istoriei Bisericii Greco-Catolice și al epocii: mai toți provin din familii numeroase, greco-catolice; toți dovedesc o dorință sârguincioasă de a învăța cât mai mult; toți devin preoți celibatari după ani importanți de studiu în străinătate, la Roma, Viena sau Budapesta; au exemplare cariere în preoție, devenind treptat episcopi ai uneia dintre dieceze (doar Tit Liviu Chinezu nu era episcop la momentul arestării, dar a devenit în închisoare), dar și în domeniul administrativ și educațional.
Sunt arestați în octombrie 1948, iar pe 1 decembrie 1948, prin Decret, Biserica Greco-Catolică este scoasă în afara legii. Pentru cei șapte episcopi, urmează calvarul fizic și psihic al închisorilor și torturile comunismului, ”pe calea Crucii”. Nu au existat procese, pentru că nu existau niciun fel de dovezi împotriva lor, dar sunt purtați, pe rând, prin arestul Ministerului de Interne, pe la Dragoslavele (reședința de vară a patriarhului Bisericii Ortodoxe), pe la mănăstirile Căldărușani, Curtea de Argeș, Ciorogârla și Cocoș (jud. Tulcea), pe la închisorile din Sighet, Jilava, Gherla și Pitești. Vasile Aftenie moare în spitalul închisorii Văcărești, în 1950; Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu și Tit Liviu Chinezu mor în închisoarea de la Sighet, în 1952, 1953, respectiv 1955. Ceilalți trei mor după eliberare, în timpul domiciliilor obligatorii instituite pe viață sau al arestărilor ulterioare (Ioan Bălan în 1959, Alexandru Rusu la Gherla în 1963, Iuliu Hossu în 1970)
Sunt destule momente în carte în care autoarele încearcă, într-un fel, să disculpe Biserica Ortodoxă pentru evenimentele ce au succedat instaurării comunismului în ceea ce privește trecerea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice și arestarea episcopilor săi. Într-adevăr, vina principală este, desigur, a comuniștilor (și ajungem iar la dovada că nu au existat comuniști buni):
”În România, așa cum se făcuse în Ucraina, trebuia creată impresia că represiunea împotriva greco-catolicilor emana, într-o formă sau alta, de la Biserica Ortodoxă. Or, documentele dovedesc că toate ordinele care au avut în vedere această operațiune au fost emise exclusiv de Securitate, fiind semnate de șefi siniștri ai terorii staliniste din acei ani: Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolski, Mișu Dulgheru și de mulți alții care le-au urmat.” (pag. 39-40)
În același timp însă, chiar dacă acțiunea de denigrare și interzicerii acestui cult nu a fost nici inițiată, nici coordonată de Biserica Ortodoxă, ierarhii acesteia au sprijinit acțiunile Securității, au fost implicați activ în încercarea de ”ademenire”, de atragere a episcopilor la ortodoxie. Dacă îi înțelegem pe undeva pe calugării sau preoții obișnuiți, informatori ai Securității, care îi urmăreau sau îi țineau cumva captivi în timpului domiciliului obligatoriu (atenție, mereu ”gazdele” au fost mănăstiri ortodoxe), cum putem privi solicitările, câteodată imperative, altădată aparent binevoitoare, de a-și renega credința și de a-și părăsi credincioșii, formulate de Patriarhul Justinian Marina sau de viitorul patriarh Teoctist?
Desigur, a existat oricând posibilitatea ca cei șapte episcopi să fie iertați și eliberați, mai ales că aproape toți fuseseră deja pensionați forțat: autoritățile de orice tip le-au explicat că, dacă vor renega catolicismul, dacă vor trece la ortodoxie, dacă vor accepta interzicerea cultului lor etc., vor fi eliberați. Nu au făcut-o niciodată, nici în închisoare, nici în timpul torturilor, nici (în cazul supraviețuitorilor) în anii de domiciliu obligatoriu. Cu adevărat, sunt exemple de tărie morală și de credință nestrămutată, iar această carte, împreună cu respectul acordat de Biserica Catolică, de înscrierea în rândul fericiților, la Blaj, de către Papa Francisc, fac cuvenita reverență acestor oameni extraordinari.
