”Unde e Aromânia? (intervenții, dezbateri, cronici, 1994-2014)”, de Nicolas Trifon
Editura Cartier, Chișinău, 2014, 194 p.
Nicolas Trifon este un cunoscut adept al autonomiei naționale de tip aromân, pledând în ultima vreme, cel puțin, pentru recunoașterea (în România) a unei minorități naționale aromâne, așa cum o demonstrează și prezenta culegere de texte („intervenții, dezbateri, cronici”), săvârșite pe parcursul a două decenii (1994-2014), ce are naivitățile, romantismul și îndoielile unui asemenea gest ce se dorește fondator.
Naivități, atunci când, în repetate rânduri, se vorbește despre limba aromână, ignorând realități lingvistice și istorice elementare, cum ar fi raporturile limbă / dialect / grai sau atunci când invocă, undeva, existența a 20 de minorități recunoscute politic pe teritoriul României (or, în realitate, sunt doar 18).
Romantism, pentru că dorința aurorală este evidentă, fiecare intervenție a autorului tinzând, cu argumente oarecum istorice și științifice, să certifice o națiune. Chiar și titlul volumului, ce reia à rebours o întrebare polemică a lui Ion Caramitru, cunoscut oponent al naționalismului aromân (i.e. dorința de a fi recunoscuți drept o națiune, fie ea și minoritară), sugerează existența unei națiuni fără patrie – deocamdată.
În fine, e vorba și de sentimente și date mai puțin acurate, din moment ce autorul prezintă și argumente istorice și lingvistice cel puțin incomplete. Astfel, după ce a arătat că termenul de aromân a apărut la sfârșitul sec. XIX, creație a lingvisticii autohtone, autorul emite următoarea afirmație: „forma românească «aromân», cu un «o», a fost reținută în raport cu cea de «român», formă consacrată și ea la o dată relativ recentă” (p. 73), din care reiese că și termenul de român ar fi tot de dată recentă. O judecată ce se oprește asupra formei, ignorând sensul sau realitatea.
Și așa și este, dacă și numai dacă un Constantin al VII-lea Porfirogenetul nu a existat acum o mie și de ani, și nici generalii săi și ai altor împărați bizantini, ce ne-au dat primele mențiuni ale termenului și ale realităților. Nicolas Trifon este astfel doar un idealist într-un sens particular, pentru care orice poate deveni argument, din moment ce îi servește cauza.
Volumul subliniază deci o idee afirmată și cu alte ocazii, de pildă în Aromânii: pretutindeni, nicăieri (2012, ediție inițială, în limba franceză: 2005 – an în care s-a manifestat oficial, din partea unei părți a comunității aromâne, năzuința națională, cererea de a fi o națiune). Oare unde o fi biroul unde se depun aceste cereri? Nu cumva națiunile există (deși alții ar spune că au existat sau vor fi existat) și atât?
