Volumul de proză scurtă „Fete bune, fete cuminți”, de Ramona Boldizsar, a apărut de doar câteva luni la Editura Humanitas, având lansarea chiar la Târgul de carte Gaudeamus din decembrie trecut. Ne-am bucurat foarte mult că a acceptat propunerea noastră de interviu, la doar câteva zile după ce a apărut și recenzia cărții pe Filme-cărți.ro:
– Bună, Ramona, trebuie să îți spun că am mari emoții când gândesc și scriu acest interviu, sunt bucuroasă pe deoparte că pot vorbi cu una dintre scriitoarele mele preferate, dar o fac cu teama de a nu mă repeta sau de a nu cuprinde tot ce ar trebui cuprins. Cu toate acestea, the show must go one, așa că, voi face abstracție de ceea ce știu deja că ai dezbătut în cadrul altor discuții despre literatura ta și despre experiența de autoare și un foarte activ om de cultură, și am să încep simplu cu această primă banală și totuși grea întrebare.
Mulțumesc, Claudia – nu ai de ce să fii temătoare, nu cred că trebuie să ne speriem atât de tare de repetiție și sunt recunoscătoare că literatura mea e atât de aproape de tine. 🙂
– Urmând logica „cine a fost mai întâi, oul sau găina?”, aș vrea să ne spui câte ceva despre cum ai devenit scriitoare. Mai exact, ai știut de la început că vrei să fii scriitoare sau ai fost mai întâi o cititoare pasionată, iar scrisul a apărut ca o prelungire sau ca o reacție firească a lecturii?
Presupun că dacă aș fi știut în copilărie că pot deveni scriitoare, mi-aș fi dorit asta. Dar pentru că nu știam, îmi doream să fiu învățătoare. Înainte să-mi descopăr pasiunea pentru citit, am scris foarte mult. Era modul meu ideal de expresie în copilărie, fiind o fată visătoare și care trăia foarte mult la ea în cap. Mi-era foarte ușor să inventez și să-mi imaginez în scris lucruri. Ăla a fost cu siguranță începutul, chiar dacă nu l-am identificat așa. Mi-am dat seama destul de târziu că există meseria de scriitor, dar atunci deja avusesem prea mult contact cu realitatea, nu mă gândeam că e ceva posibil pentru mine. Nu m-am simțit niciodată suficient de capabilă și, ca noi toți, eram constant în aceeași cameră cu sindromul impostorului. Din punctul acesta de vedere, cred că mai întâi am publicat prima mea carte, nimic nu e în neregulă cu mine, și doar după aceea am admis că pot fi scriitoare. Mai întâi a fost scrisul, dar ce bine că am descoperit la timp cititul pentru că doar datorită lecturilor mele am reușit să dau o formă cât de cât decentă scrisului.
– Spuneai, în cadrul emisiunii Timpul prezent, că te consideri mai degrabă o autoare de proză decât o poetă și că este surprinzător faptul că ți-ai făcut debutul în poezie. De aceea, aș vrea să ne spui câte ceva despre diferențele de expresie dintre aceste două forme, cea poetică și cea narativă. Te percepi astăzi mai degrabă ca poetă, prozatoare sau ca o autoare care își alege forma în funcție de ceea ce are de spus? Ce schimbă proza în raport cu poezia, pentru tine?
Dacă ar fi să mă încadrez undeva, ceea ce nu-mi displace în mod necesar, aș spune pur și simplu că sunt scriitoare. Forma de expresie s-ar putea să se schimbe în continuare, o să scriu ce o să scriu. E adevărat că mai întâi am scris proză – asta am făcut toată copilăria mea. Scriam și versuri, dar mai puțin conștient, într-un fel. Am dat recent peste niște poezioare ridicole din copilărie și mi-am dat seama că eu nici nu mai rețineam că scriam și așa ceva. Eram mereu prinsă într-o poveste, mereu scriam „la ceva”, desenam personaje, conturam o lume narativă pe care-o consideram complexă la vârsta aceea. Doar că multe lucruri s-au schimbat între timp. Siguranța pe care o aveam atunci s-a dispersat, sunt mai atentă la ce scriu și devin minimalistă în proză. Pot petrece mult timp cu un singur poem pe care-l pot schimba până la nerecunoaștere. În schimb, dacă nu reușesc să dau un schelet din prima mână unei proze scurte, o abandonez, nu mai reușesc să o conturez ulterior (tentația e să încep pur și simplu altceva). Ăsta e unul din motivele pentru care prozele mele sunt atât de scurte.
– Deși această întrebare nu continuă demersul de a ajunge cât mai repede la discuția despre ultima ta carte publicată (mă refer la volumul de proză scurtă Fete bune. Fete cuminți), aș vrea să ne oprim puțin asupra diverselor tale ocupații, exceptând-o pe cea de scriitoare. Știu că te ocupi de coordonarea colecției editoriale Amaterasu a Editurii Cartex, unde acoperi și partea de marketing online, ești bloggeriță (te găsim la https://ramonaboldizsar.substack.com/), creezi conținut cultural în spațiul booktok și bookstagram (unde vorbim despre mii de urmăritori), realizezi un podcast despre literatură, Perfect contemporan, ești redactor colaborator la subversiv.ro, ești autoare a mai multor articole despre literatură, experiența de cititoare și societate, publicate pe diverse platforme culturale și, nu în ultimul rând, ești mamă. Cum reușești să gestionezi toate aceste roluri? Cum ai ajuns la o asemenea rigoare sau disciplină care să-ți permită să faci atât de multe?
În ultima vreme nu am mai scris articole – de niciun fel, în afară de ce public pe substack, ceea ce îți răspunde parțial la întrebare. Nu mai reușesc să le fac chiar pe toate și timpul lucrează și împotriva mea. Mă gândesc de asemenea în acest moment dacă voi mai reuși să fac podcastul care îmi consumă resurse serioase de timp, energie, muncă, pe lângă cele financiare. Mi-am propus ca doar anul acesta să mă mai încarc cu această multitudine de activități, iar din 2027 să le reduc și să mă concentrez doar pe câteva dintre ele (inclusiv pe propriul scris). Eu mă organizez și mă disciplinez singură foarte mult – e singurul răspuns real pe care ți-l pot da. Știu că e banal și pentru unii chiar enervant, dar munca este muncă și singura condiție pentru a-o duce la capăt este s-o faci. Sunt multe momente în care mă motivez mai greu, dar pentru că am muncit ani de zile la a mă organiza, nu se simte întotdeauna ca o corvoadă. Și în scris e așa – trebuie să muncești, chiar și când nu ai chef și ești epuizat.
– Acum facem o trecere mai directă către ceea ce ne interesează cel mai mult: stilul prozei tale. Deși te-am citit și recitit în poezie și ți-am parcurs recenziile și articolele, nu știam la ce să mă aștept de la proză. M-a surprins atenția acordată stărilor emoționale, precum și modul detaliat în care surprinzi angoasele și plictiselile fetelor din acest volum. De unde această capacitate de analiză? Întreb pentru că, de multe ori, am simțit și eu foarte clar lucrurile descrise de tine.
Mă bucur că ai găsit această claritate în prozele mele – eu sunt o persoană destul de lucidă și analitică, poate tocmai pentru că mă sperie într-un fel iraționalul și impulsivitatea de care sunt în aceeași măsură foarte capabilă. Observ că asta se răsfrânge și asupra personajelor mele și că mi-e dificil, de pildă, să scriu personaje care nu știu deloc ce simt. Pot scrie indecizie și supraanaliză, introspecție obsesivă, dar naivitate completă? Nu știu. De aici atenția pentru stările emoționale, pentru angoase și plictiseli. Sunt lucruri pe care și eu le înțeleg bine și, deși nu e nimic autobiografic în acest volum, fetele acestea sunt pentru mine produsul societății patriarhale în aceeași măsură în care și eu sunt unul. Și ele trebuie să fie vigilente și să fie capabile de analiză, fie ea și eronată sau psihotică.
– Fete bune. Fete cuminți propune o galerie de personaje feminine aflate în vârste și contexte diferite, dar legate de experiențe comune. A fost o miză asumată să construiești această coerență fără o intrigă unificatoare?
Ancora a fost societatea patriarhală în care s-au format. Experiențele sunt comune pentru că m-am concentrat foarte mult pe banal și lucrurile care ni se întâmplă tuturor. Am vrut și eu să scriu niște fete complet obișnuite, cum a făcut-o și Clarice Lispector în Cea mai mică femeie din lume. Fete care traversează viața cum pot mai bine, ciocnindu-se de aceleași lucruri întotdeauna. Știm deja că orice dezastru personal primează în fața unuia general, suferința proprie e mult mai accentuată decât aceea colectivă. Și am vrut ca prozele astea să le scoată în evidență individualitatea în spațiile comune pe care le întâlnim cu toții.
– Titlul a fost primul lucru care m-a atras: m-am gândit imediat la feminine rage, citind proza OMY, povestirea în care personajul feminin se răzbună pe fostul ei, a venit să-mi întărească ideea. Desigur, m-am gândit și la regula patriarhală nescrisă, referitoare la modul în care ar trebui să se comporte o „domnișoară”. De unde a venit inspirația sau care a fost, mai exact, intenția din spatele titlului acestei proze?
OMY aici e un acronim pentru On My Way – care are și o valență metaforică, nu doar în sensul deplasării sau a unui mesaj rapid. L-am vrut prescurtat din mai multe motive și unul este pentru a se potrivi cu personalitatea fetei din proză. Desigur, ea se răzbună pe fostul ei cu care avea de fapt ceea ce numim azi situationship în engleză. Și e ceva feminine rage acolo, m-a distrat foarte mult să scriu proza asta. Am scris-o după ce am citit Lacul creației de Rachel Kushner (despre care am sentimente amestecate; am iubit Aruncătorii de flăcări, dar asta nu m-a prins atât de tare). Totuși, am împrumutat ceva din personajul principal din Lacul creației. Simt că e aceeași voce rapidă și efervescentă, care nu-și cere scuze, sunt convinsă că datorită acestei cărți am putut eu scrie proza asta.
Însă, din punctul meu de vedere, fata din OMY, oricât de dulce e răzbunarea ei, e un stalker – nu este complet stabilă mental, e obsesivă – e aproape de o cădere nervoasă, dar se recuperează și acționează. Nu știu dacă i-aș găsi scuze, oricât de mult îmi place de ea și chiar dacă e dezagreabil fostul ei. M-a fascinat s-o întâlnesc mai ales pentru că atunci când m-am apucat s-o scriu, știam doar că o fată îi taie cauciucurile la mașină unui tip. Nu știam cine. Nu știam de ce. Când am dat de ea în scris, m-a acaparat forța de care era capabilă.
– Feminismul este o dimensiune importantă atât în discursul tău public, cât și în scrisul tău literar. Cum vezi relația dintre literatură și feminism astăzi? Consideri literatura feministă o formă de revendicare a unor lucruri pe care societatea încă nu le oferă?
Nu știu ce să spun pentru că nu știu la ce fel de literatură feministă ne referim. Eu sunt foarte iertătoare cu privire la semnificația cuvântului feminist/ă. Pentru mine multe scrieri sunt feministe chiar dacă nu intenționează în vreun fel asta, în funcție de temele pe care le abordează și modul în care se întâmplă asta. Chiar și când autorii sau autoarele susțin că n-ar fi intenționat ceva feminist. Și asta e o continuă revendicare pentru noi. Încă de când am citit Cum să înfrunți un dictator de Maria Ressa m-am gândit la ceva ce spune acolo, că luăm for granted democrația, o luăm de bună, de parcă e singura realitate posibilă. Ne-am obișnuit așa tare cu ea că uităm cât de ușor poate fi pierdută. Eu m-am născut în ‘93 și aproape că nici nu-mi pot imagina cum e să nu spui ce gândești. În același sens cred că uneori nu ne dăm seama că, dacă ne raportăm la istoria lumii, femeile n-au fost tratate ca cetățeni întregi pentru o perioadă prea lungă de timp. Faptul că încă simțim nevoia să catalogăm literatura ca fiind feministă, faptul că încă ne uimesc, atrag, fascinează personaje femei sunt indicii clare că încă avem nevoie de unde feministe diverse în toate aspectele vieții.
– Ai vorbit adesea despre importanța reacției cititorului și despre faptul că o carte se finalizează abia în actul lecturii. Ce tip de reacții te-au surprins cel mai mult după apariția volumului Fete bune. Fete cuminți?
Cartea a apărut în decembrie 2025, deci e destul de proaspătă – reacțiile au fost preponderent pozitive până aici, așa că încă e prematur să discutăm asta. Dacă m-a surprins ceva a fost ușurința cu care alte fete și femei s-au regăsit în prozele acestea. Nu e ca și cum nu mă așteptam la asta, dar în același timp n-am știut că sunt atât de puternic conturate anumite aspecte. Referitor la ce spuneai despre importanța reacției cititorului: e esențială. Altfel nu aș scrie – sau măcar n-aș publica. Dar în același timp, această reacție nu e treaba scriitorului. Noi citim recenzii, critici, ne place să vorbim despre ce scriem cu cititorii noștri, dar cititorii nu trebuie să ne aibă niciodată pe noi în vedere când evaluează cartea, ci conținutul ei. Sigur, aici intrăm în discuția cum separăm autorul de opera sa și așa mai departe, dar la un nivel de bază nu cred că cititorii trebuie să fie responsabili față de noi. Cartea e finalizată când o citesc și ei și asta înseamnă în același timp că indiferent de intențiile mele când am scris-o, la fel de relevante sunt impresiile fiecărui cititor în parte. Chiar dacă eu nu aș fi de acord sau n-aș fi văzut o anumită interpretare în ce-am scris.
– După acest debut în proză scurtă, simți că ți-ai clarificat direcția literară sau, dimpotrivă, ți s-au deschis noi posibilități de explorare? Te tentează ideea unui roman?
Mă tentează ideea unui roman de când am scris prima mea poveste, orice-o fi fost aceea, chiar dacă nu știam ce e un roman atunci și nu aveam idee că poți deveni scriitoare. Mă tentează ideea de roman de când am debutat în poezie și uneori m-am gândit că scriu tot ce pot în fuga după un roman de care nu știu dacă sunt capabilă. Sunt de asemenea foarte atrasă de literatura pentru copii și mi-ar plăcea să pot scrie și eu.
Clarificarea despre care vorbești nu e atât de lesne de dobândit, poate o s-o dobândesc dacă mai public în următorii zece, douăzeci de ani. Eu am petrecut cam patru ani cu Fete bune. Fete cuminți, atât mi-a luat să adun aceste proze și din acești patru ani, n-am știut decât în doi că am o carte, că are un titlu și o tematică. Nu-mi place nici să vorbesc despre viitor și să proiectez, mă răzgândesc des, renunț ușor la lucruri pe care le scriu dacă mi se par plictisitoare (oricât efort, timp sau număr de cuvinte am investit). Victoria e să scriu în continuare și dacă iese ceva suficient de OK cât să fie citit și de alții, atunci deja e mai mult decât aș putea spera vreodată.
Mulțumesc pentru interviu și întrebările atente.
(Surse foto: iqads.ro; humanitas.ro.)
