”obiecte umane”, de Teodor Dună
Editura Cartea Românească, București, 2015, 104 p.
O lume apocaliptică și elemente din utopii postapocaliptice alcătuiesc cel puțin începutul acestui nou volum al lui Teodor Dună, părțile I și II („trupuri lipsă” și „viața de sub unghii”) din cele cinci ale obiectelor umane (în stil avangardist, titlurile sunt cu minusculă); nu există niciun dubiu, locul este Bucureștiul de azi, cu blocuri, metrouri, Victoriei și Unirii. Lumea se schimbă însă din partea a III-a, „spațiile amneziei”, care aduc într-un București internaționalizat o societate a viitorului, a cyborgilor, cu unele defecte, repede corectate (de pildă, dacă se folosește prea mult magnet, unii „oameni” pot rămâne lipiți de diferite obiecte metalice din peisajul urban; a doua zi se mai găsește acolo cel mult puțină carne sau sânge). De la Gheorghe Săsărman la David Mitchell, motivul este îndelung lucrat în literatura SF.
Ceea ce interesează sunt momentele în care scenele suprarealiste sau grotești coincid cu scene ale lumii contemporane; de pildă, cultul vidului sau al mass-mediei ca vid, în poemul VI din partea a III-a: „oricum / orice am privi / vedem același lucru” este concluzia unor ființe abia umane, care sunt întoarse cu capul când către un perete, când către un drum cu camioane și stâlpi de iluminat.
Ultimele două părți („istoria mâinilor” și „trupușorul”) par a fi diferite de imageria apocaliptică de până acum, dar reiau practic povestea aceleiași postexistențe ratate: momentul Învierii aduce și rateuri, de pildă în cazul eului, care se canonește cu „trupușorul” său, ținându-l în brațe, să pară înviat, îndesându-i vată sub pleoape pentru a-i stăvili lacrimile.
Ici-colo, conexiuni specifice prozei, cum ar fi, de pildă, două obiecte indispensabile: leagănul (uneori merge cu baterii și sunt permise doar trei balansuri, pentru a se bucura toată lumea) și câinele înghețat cu care se doarme sau se iese la plimbare (legătura e ombilicală).
Dacă în poezie locurile lui Teodor Dună au mai fost frecventate (cel puțin pe secvențele organice, ale mistuirii în pământuri) de o Eva Precub, mult mai aproape este poetul de spațiile din proza lui A.R. Deleanu (Flavius Ardelean), de extracție lovecraftistă sau de dedublările tip Radu Găvan. obiectele umane fac parte așadar dintr-o tematică bine apreciată în literatura noastră contemporană, impresionând mai mult decât simpla literatură de consum prin narațiunea (mai puțin așteptată la un volum de poezie) și coerența întregului. Nu este o selecție de poeme, ci un text care se poate dezvolta în scenarii sau se poate reprezenta, în întregul său sau fragmentar. Iar lumea de aici nu interesează prin posibilul său exotism (scenele șocante șamd), ci prin acele coincidențe cu lumea în care încă trăim.
