”Dicţionar de civilizaţie romană”, de Jean-Claude Fredouille
Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucuresti, 2012
Civilizaţia europeană, cu toate extensiile ei mondiale şi mai ales ţările care vorbesc limbi care se trag în mod direct din cea latină, datorează enorm civilizaţiei romane, această afirmaţie este de-a dreptul un truim, dar pe care poate ar fi bine să-l mai repetăm din când în când şi în România, singura ţară/singurul popor care, cum necum, mai forţat sau nu, s-a autodenumit astfel, un omagiu adus stăpânirii române de un secol şi jumătate asupra Daciei. Accentuez aceasta mai ales pentru că observ o renaştere a unui autohtonism daco-getic care-şi trage resursele mai degrabă din imaginar şi ficţiune decât din noi date istorice şi eventual arheologice. Unii români nu suportă ideea romanizării şi cred că pot schimba cursul istoriei.
La această evoluţie, un cuvânt însemnat l-a avut şi obsesia autohtonistă dezvoltată de naţional-comunismul lui Ceauşescu şi a istoriografiei sale servile şi aservite. Dacă romanizarea daco-getilor ar fi fost un proces minor şi eşuat, atunci este inexplicabilă dispariţia limbii daco-trace (chiar dacă s-au păstra ceva cuvinte care ar părea a fi de origine dacă[1]) şi, mai mult, păstrarea latinei vulgare (în sensul de populară) de către populaţia de la nord de Dunăre în ciuda a nenumărate valuri de invadatori turcici sau slavi. Iar faptul că românii nu au fost înghiţi de mareea slavă (reuşind să supravieţuiască într-o enclavă geografică şi culturală) reprezintă, din punctul nostru de vedere, cea mai mare victorie istorică a acestui popor, mult mai însemnată chiar şi faţă de momentul 1918. Numai când trecem graniţele României la nord, est, sud şi sud-vest (iar la vest dăm peste o altă populaţie şi limba ne-latine, de origine migratoare) ne putem da seama de acest miracol istoric, pentru a prelua o parte din formulă lui Gheorghe Brătianu (O enigmă şi un miacol istoric: poporul român -1940). Chiar dacă el se rezumă doar la cel cultural-lingvistic (în rest, diferenţele civilizaţionale în această regiune nu sunt atât de mari).
În plus, cultura de entertainment promovată de Hollywood (dar nu numai) a pus excesiv de mult accentul pe câteva linii maniheiste ale Romei (unele din ele accentuate până la saturaţie şi de propaganda istorică bolşevică, precum sclavii, răscoala lui Spartacus, gladiatorii-care au fascinat mai mult Hollywoodul, e drept) ambalând întreaga civilizaţie romană în faldurile grele al prejudecăţilor, privind-o drept o societate vetustă şi crudă. Când, de fapt, ea a fost cea mai dezvoltată în perioada sa îndelungată de existenţă istorică. Altfel nici nu se explică atractivitatea lumii romane faţă de triburile barbare care, în final, au forţat toate limes-urile posibile, distrugând ordinea romană, dar preluând nenumărate fragmente din civilizaţia romană, integrându-le în noua ordine.
Dicţionarul lui Jean-Claude Fredouille [2]oferă o perspectiva amplă a civilizaţiei romane. Practic cu greu putem găsi o componentă a civilizaţiei noastre de azi care să nu fi fost influenţată sau chiar generată de romani, de la domenii semnificative şi cu greutate până la cele mai banale aspecte ale vieţii noastre de astăzi. “Limba latină, limba locuitorilor din Latium, extinsă treptat în întreaga Italie şi la o parte a Imperiului roman (partea vestică) aparţine, împreună cu osca şi umbriana, grupului italic care, fără îndoială, aparţine italo-celticii. Care, la rândul ei, face parte dintre limbile numite indo-europene. Limbă îndeosebi orală, adică pentru a fi vorbită, latina a fost definită că o limbă de ţărani, adică o limbă mai aptă de a desemna concretul decât abstractul. Cu toate acestea, sub influenţa filosofiei şi a unor scritori precum Lucreţiu, Cicero, mai târziu Seneca, latina a devenit o limbă mai abstractă ; această cucerire a abstractului va continua şi se va încheia odată cu autorii creştini care vor exprima în latină toate conceptele filozofiei şi ale teologiei şi vor oferi Evului meu şi timpurilor moderne un instrument desăvârşit.”[3] Un singur regert mă încearcă, faptul că nu am fost mai atent la orele de limba latină din liceu!
În scurta mea incursiune în materia vastă a Dreptului, cel mai interesant mi s-a părut dreptul roman din anul I, o materie foarte grea, care de regulă oferea tinerilor studenţi o vară toridă petrecută în compania celebrei Legi a celor XII table (lex XII Tabularum). Din întâmplare, nu a fost cazul meu, căci nu ştiu cum am trecut acest examen din prima, chiar dacă cu o notă minimă: „Drept (ius”. Este banal să repetăm că dreptul reprezintă una dintre contribuţiile cele mai importante ale civilizaţiei romane. Şi, de fapt, noi le datorăm romanilor nu doar noţiunea lor cu privire la drept, conceput ca teorie, ci şi o mare parte din teroria lor juridică (teoria personalităţii, capacitatea juridică, teoria lucrurilor, a contractelor etc.) O altă noţiune care s-a păstrat este aceea de „For. Iniţial îndeplinind rolul de piaţă, forul a devenit rapid, în viaţă romanilor, centrul afacerilor publice şi private. În jurul acestei pieţe publice se ridică principalele monumente: bazilici, temple, curii şi, uneori, prăvălii, pieţe. Toate oraşele din Italia şi din provincii şi-au făcut un punct de onaore din a poseda un for asemănator celui din Roma, Forum Romanum.”[4]
Ce să mai spunem despre imensul talent de constructori pe care l-au avut romanii (moştenit atât de vag, într-o măsură atât de inconsistentă de români)? Vestigiile lor arhitectonice se regăsesc din Siria până în Scoţia şi din Germania până în Tunisia. „Drumuri (viae) Reţeaua rutineră a Italiei şi provinciilor este, după cum se ştie, una dintre gloriile civilizaţiei romane. Cel mai adesea, este vorba despre drumuri strategice şi, de fiecare dată când este cu putinţă (fie şi cu preţul unor lucrări de artă importante) acestea sunt drepte. Primul mare drum pavat a fost via Appia: el unea Roma cu Capua, iar ulterior a fost prelungit până la Brindisi. La sfârşitul Republicii, întreaga Italie era înzestrată cu o reţea de drumuri densă şi în bună stare, dar provinciile erau mai puţin favorizate: împăraţii au recuperat această întârziere. Din Lusitania (Portugalia) până în Asia Mică, Imperiul a fost brăzdat de drumuri, cu trasee adesea reluate de cele moderne.”[5]
Dacă aveai drumuri bune, aveai şi…„Poştă. Abia pe timpul lui Augustus poşta devine un serviciu de stat (cursus publicus) şi ca atare, este rezervat corespondenţei oficale. Existau ştafete (mutationes), hanuri de etapă (mansiones) în care curierii (speculatores) se puteau odihni. Cheltuielile au rămas, în pofida anumitor dispoziţii, în sarcina oraşelor traversate de serviciul poştal. (…) Durata drumului varia în funcţie de regiuni şi de anotimpuri : viteza medie a poştei romane era estimată la 80 km/zi: însă ştirile urgente erau comunicate mai rapid: răscoala armatei de pe Rin, din 1 şi 2 ianuarie 69 a fost cunsocută la Roma după nouă zile, ceea ce corespunde unui ritm de aproximativ 250 km/zi”[6] Iar Mecena chiar a existat, fiind un cavaler roman căruia, plăcându-i poezia, s-a înconjurat de un cerc de poeţi (din care au făcut parte Vergiliu, Horaţiu etc.), însă atunci când cumnatul său care complotase împotriva împăratului Octavianus a fost omorât, Mecana s-a retras în grădinile sale pe Esquilin! Iar omul nou (homo novus) propovăduit de comunism exista în Roma, fiind de fapt orice persoană care începea o carieră politică, fără a avea în familie un strămoş care să fi dobândit o magistratură curulă (cenzură, consulat, pretură). Şansele sale de a reuşi, fireşte, erau reduse.
Datorăm foarte mult civilizaţiei latine nu numai la nivel macro (drept, limba, drumuri, tehnici militare, fortificaţii etc.), dar şi la nivel micro, iar ţările care vorbesc limbi neo-latine cu atât mai mult. Unii termeni şi-au schimbat sensul dar au rămas funcţionali: „Divorţ (divortium) rare la începuturile Republicii, divorţurile s-au înmulţit spre sfârşitul Republicii şi în epoca Imperiului. Căsătoria era desfăcută fără formalităţi, prin consimţământ reciproc sau la dorinţa unei singure părţi (atunci era vorba de repudiere, repudium); formulă folosită era tuas res tibi, habeto (ia-ţi lucrurile)”[7] ”Librarii erau şi editori deoarece copiau sau dictau unuia sau mai multor sclavi textele pe care apoi le expuneau cu multă grijă pe rafturi în pravaiile lor. Librăriile puteau întruni, uneori, la reuniuni mondene autori care veneau să citească din operele lor în faţă unui public de curioşi şi de amatori”[8] „SALUT (salutatio) Romanii se întâmpinau prin cuvintele Salve sau Ave, la care se răspundea : Salve et tu; se desparteau spunând: Vale-Vale et tu”[9]
Un astfel de dicţionar ar trebui să fie o prezenţa obligatorie în orice biblioteca ce se respectă, poate alături de un dicţionar de civilizaţie elena, cele două mari culturi completându-se, continuându-se şi oferind Europei de astăzi o profunzime şi o complexitate imposibil de găsit în alte colţuri ale lumii. Şi, dintr-o altă perspectivă, miezul care a făcut că Europa să mondializeze lumea!
Puteți cumpăra cartea: Editura Univers Enciclopedic Gold/Elefant.ro.
[1] Numarul si procentajul lor (1%) este in continuare subiect de disputa si aproximari, in primul rand pentru ca nu exista o limba traca supravietuitoare, dupa cum este cazul cu limba celta a gallilor romanizati- s-au pastrat si inca se mai vorbesc irlandeza, scotiana, bretona etc. Vezi si https://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_rom%C3%A2n%C4%83#Limba_dac.C4.83
[2] Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucuresti, 2012.
[3] Op. cit., pag 119.
[4] Ibidem, pag. 87.
[5] Ibidem, pag. 76.
[6] Ibidem, pag. 157.
[7] Op. cit., pag. 73.
[8] Ibidem, pag. 118.
[9] Ibidem, pag. 177- probabil de aici provine expresia uzula din limba romana «Valea» care are pana la urma aceeasi semnificatie, chiar daca mai peiorativ-imperativa.
