Miss Daisy si soferul ei

Miss Daisy si soferul ei – Driving Miss Daisy
de Alfred Uhry
Teatrul Evreiesc de Stat
Regia: Claudiu Goga
Scenografia: Stefania Cenea
Ilustratia muzicala: Vasile Manta
Distributia: Maia Morgenstern, Mircea Rusu, Mircea Drîmbareanu

Acest “magazin de vise” care este TEATRUL, m-a captivat iarasi si din nou cu spectacolul “Miss Daisy si soferul ei”, o punere in scena a primei piese apartinand ciclului Atlanta scris de Alfred Uhry intre anii 1987 (Driving Miss Daisy), 1997 (The Last Night of Ballyhoo) si 1998 (Parade). Pentru Driving Miss Daisy, Alfred Uhry a obtinut “Pulitzer Prize for Drama”, o mare recunoastere in lumea literara. Nascut in anul 1936 in Atlanta (Georgia) – USA, intr-o familie de evrei descendenti din Germania, Alfred Uhry s-a definit drept un scriitor cu un fin si ascutit  simt analitic-social, evocator si aparator al drepturilor civile, din dubla sa ipostaza, de evreu si de traitor intr-o Geogie atat de framantata de miscarea de castigare a acestor drepturi umane.

Dovada concludenta este aceasta “,Miss Daisy si soferul ei” o confruntare intre mentalitatea anilor ’50 privind segregatia rasiala si puterea sufletului si a mintii de a transcende in timp toate preconceptele.

Piesa de teatru ne spune povestea desfasurata pe parcursul a peste douazeci de ani, a relatiei interumane stabilite intre varsnica vaduva evreica din Atlanta – Miss Daisy si soferul ei afro-american Hoke. O poveste dulce-amara, cu radacini tragice in problematica sociala a timpului, cu implicatii dramatice, dar alimentata de o viguroasa vana de umor si duiosie bazata pe cunoasterea profunda a omului si a parcursului sau prin varstele vietii.  Uhry pune fata in fata aceste doua tipare umane,  asemanatoare numai in privinta varstei biologice, dar separate de apartenenta la pozitii sociale, rasiale si religioase diferite. Si tot parcursul anilor petrecuti impreuna, intr-o relatie de angajator / angajat, dezvolta cu multiple fatete si situatii, in note dramatice, dar si induiosatoare, cu nerv si cu umor, dezvolta, dupa cum spuneam o cunoastere reciproca, o intelegere, o prietenie si o intrajutorare puternica, pana pe pragul ultimelor si atat de emotionantelor zile de viata.

Spre deosebire de film – si vorbesc despre pelicula omonima, realizata in anul 1989 sub bagheta regizorala a lui Bruce Beresford, avandu-i pe Jessica Tandy, Morgan Freeman si Dan Akroyd in distributie (filmul a fost recompensat cu patru premii Oscar in anul 1990, printre care: Jessica Tandy – pentru cea mai buna actrita in rol principal si Alfred Uhry – pentru scenariu adaptat), montarea pe scandura teatrului pune probleme specifice. Crearea unei constructii scenice multifunctionala, capabila sa permita desfasurarea textului in spatii diferite (ah, cat de simplu si ofertant este filmul in aceasta problema), prezenta permanenta in decor a personajelor  care trebuie sa-si sustina coerent si convingator (fara absolut nicio stridenta, balbaiala, uitare) partiturile– sub ochiul atent al publicului, in initimitatea materialelor atat de pretentioase care sunt sufletul si mintea spectatorului.

Si pot sa spun ca din punctul meu de vedere, Teatrul Evreiesc realizeaza cu supramasura un spectacol de de mare rafinament. Intr-un decor ingenios si bine echilibrat, delimitand momente si spatii ale actiunii ce se petrec in peisajul domestic al lui Miss Daisy, ori altundeva, cu o la fel de ingenioasa rezolvare – materializare a masinii ce ii poarta pe cele doua personaje (Daisy si Hoke) pe drumul vizualizat cinematografic in planul departat al scenei,  cu o ilustratie muzicala inspirata ca tematica din epoca actiunii si sub mana regizorului, cele trei personaje nu au decat sa JOACE! Iar maniera in care si-au compus personajele Maia Morgenstern. Mircea Rusu si cel de-al doilea Mircea – Drimbareanu, au dovedit o fina intelegere a scriiturii lui Uhry si o maturitate artistica indiscutabila.

Pentru ca fiecare dintre interpreti este pus in situatia de a juca varste diferite decat cele biologice pe care le detin, avem de a face cu solide compozitii. Sa surprinzi prin tinuta si miscari corporale si prin inflexiunile vocii inaintarea in senectute, utilizand mijloace “bine temperate” si transpunand perfect in opera mesajul textului, reprezinta confirmari ale unei implicari profunde in rol, cu imensa munca si talent. Sa elaborezi atat de realist-minutios “baletul pe ghetus” … doua batrane fiinte umane sprijinindu-se una pe cealalta, egale sub lumanarele sarbatorilor de Hanuka si a ghirlandelor de Craciun…memorabil moment… (si mi-am amintit de o asemanatoare scena de baletare pe gheata  din “Dimineata pierduta” a Gabrielei Adamesteanu la Teatrul Bulandra) …Sa risti scene care vaduvesc fiinta umana de demnitate (cum este aceea in care batranul Hoke nu-si mai poate controla sfincterul, pentru ca mai tarziu si batrana Miss Daisy, cu mintea ratacita, sa evolueze in decrepitudinea pamparsilor salvatori), reprezinta un curaj asumat de intreaga distributie sub conducerea regizorala a lui Claudiu Goga si a fost un risc soldat cu un succes. Ca spectator am simtit o autentica  jena si  emotie sfasietoare, pentru ca cunosc, din nefericire, aceasta fateta a varstelor inaintate, asa cum o cunosc si pe aceea senina, linistita si in deplinatatea fortelor. Si stiu ca nu trebuie sa ne ascundem capul in nisip in fata realitatii, pentru ca numai Dumnezeu decide in ce stare ne sfarsim zilele.

Pentru Maia Morgenstern in rolul  batranei Miss Daisy, n-am a spune decat un singur cuvant: Chapeau! Nu suna nici american, nici idish, dar exprima tot ce am simtit de-a lungul acestui spectacol, urmarindu-i evolutia dramatica atata de migaloasa, atat de emotionanta, dar atat de plina de forta unui talent complex.

A secondat-o cu acelasi talent autentic care si-a gasit cea mai buna exprimare in acest rol, Mircea Rusu, care a stiut sa strabata cu multa credibilitate, aplomb si umor deceniile traite alaturi de Miss Daisy.

Rolul lui Boolie, interpretat de Mircea Drimbareanu, a fost mai putin ofertant din punct de vedere al substantei dramatice, insa actorul l-a construit solid, lasandu-ne sa il cunoastem pas cu pas si prin el, evolutia sociala, familiala, mentala, a timpurilor.

In 9 aprilie 2011, pe Broadway are loc spectacolul montarii acestei perle dramaturgice, in regia lui David Esbjornson, avandu-i in distributie pe Vanessa Redgrave, James Early Jones si Boyd Gaines.

Ei bine, eu nu am cum sa ajung sa-l vad, insa sunt convinsa ca spectacolul de pe Broadway nu este cu nimic superior  recitalului plin de virtuozitate ale echipei TES. Diferenta consta in geografie… care astazi, chiar nu mai conteaza!

Mesajul atat de inteligent, fin si complex al textului, ajunge la spectator cat se poate de simplu, prin doua cuvinte de neuitat spuse de catre Miss Daisy – cat se poate de des de-a lungul spectacolului. « NU » – rostit mai mereu, in orice situatie, fata de fiul ei Boolie, fata de soferul ei Hoke, (poate si pentru ea insasi), cu diferite tonalitati si apasari – de amintit fiecare dintre ele, pentru ca mai apoi, cu trecerea anilor, sa ajungem la cuvantul « DA », cuvantul profundei accepari si intelegeri  umane.

Sa reflectam si noi asupra acestor doua cuvinte – NU si DA – pe care le rostim des in viata, dar pe care trebuie sa le invatam cand si cum le spunem !

Driving Miss Daisy on Broadway