Deși nu este îndeajuns de promovată și apreciată, există și în România o zonă de teatru politic, implicat în problematici relevante pentru societate, precum discriminarea, exploatarea, consumerismul și alte astfel de tematici cu care poate rezona un public cât mai divers. La granița dintre psihologic și feminist se află spectacolul de teatru pe care am avut ocazia să îl urmăresc de curând la teatrul Apollo111, din capitală.
Intitulat Cassandra, spectacolul regizat de Leta Popescu este o adaptare a performance-ului feminist canadian Mouthpiece, de Norah Sadava și Amy Nostbakken. Cassandra este o tânără scriitoare care își pierde (în mod simbolic am putea spune) vocea, în ziua în care trebuie să pregătească un elogiu pentru înmormântarea mamei sale. Pe parcursul unei ore și jumătate, publicul este introdus în mintea acestei femei, în interiorul căreia se confruntă suferința cauzată de moartea mamei, frustrarea față de preconcepțiile și stereotipurile create de societate în privința femeilor, și furia datorată conștientizării că moștenește un tipar al gândirii influențat de pretenții nerealiste, impuse asupra generațiilor dinaintea ei. Astfel, pierderea vocii poate deveni un simbol al unui crize de identitate a unui tinere ce se întreabă cât din ființa ei îi aparține și cât a fost influențat și format de familie și societate. Spectacolul se desfășoară sub forma schimbului de replici dintre actrițele Denisa Nicolae și Mihaela Velicu, ce reprezintă vocile interioare distincte, ce surprind complexitatea firii umane.
Fiind un tip de teatru foarte fizic, pe lângă abordarea unui subiect dificil, piesa se bazează extrem de mult pe mișcare scenică și sunete. Cu ajutorul lui Ștefan Lupu, care a conceput coregrafia, și a lui Mihai Dobre, care s-a ocupat de muzica spectacolului, producția reușește să construiască o atmosferă inconfortabilă în sală, lucru vizibil în interacțiunile pe care cele două actrițe au încercat să le aibă cu membrii ai publicului. Acest lucru, însă, a scos la iveală o anume vulnerabilitate, despre care regizoarea spune că se regăsește în toate proiectele în care este implicată. Cassandra invită publicul să asculte un strigăt disperat, să își permită să audă diferitele voci pe care o femeie le poate avea. Alternând tonalitatea joasă cu cea înaltă, cele două actrițe fac o referință clară la așteptările societății ca femeile să fie atât delicate, cât și puternice, sensibile, dar nu melodramatice, senzuale și, în același timp inocente. Ceea ce este respins, în schimb, din start este furia. La un moment dat în dialogul interior al protagonistei, una dintre voci explică faptul că nimeni nu vrea să asculte o femeie furioasă, însă, se ajunge, mai târziu, la concluzia că exprimarea emoțiilor de acest fel și validarea lor poate atrage atenția necesară din partea publicului – „Ce ură ai, Cassandra, acum chiar le-ai captat atenția!”.
O altă tematică importantă, abordată în spectacol, este raportarea problematică la o femeie ca la un obiect menit să satisfacă ochiul privitorului, care este, desigur, bărbat. Frustrarea cauzată de acest raport este vizibilă în momentul în care cele două actrițe își lipesc bucăți de carne crudă pe corp, urmând apoi să înceapă să le lovească pline de furie. Identificarea și, totodată, respingerea asocierii cu imaginea simbolică a cărnii indică relația conflictuală pe care femeia o are cu propria persoană. La fel ca mama sa, Cassandra își imaginează că în jurul ei se află camere de filmat în spatele cărora sunt bărbați, plasându-se pe sine în poziția obiectului menit să fie admirat și construindu-și o imagine, în speranța că va putea fi pe placul tuturor. Aici se face referință, desigur, și la societatea consumeristă, care încurajează femeile să investească în produse ce promit să le aducă mai aproape de standardul de frumusețe fizică convențională. Posibil ca acesta să fie unul dintre motivele pentru care majoritatea spectacolului se desfășoară în interiorul băii protagonistei – spațiu în care Cassandra se pregătește pentru a înfrunta lumea, desfășoară ritualuri de self-care și, în același timp, are crize de nervi, chestionându-și fiecare mișcare. La fel ca acest cadru compus din contrarii, și imaginea femeii se află la intersecția multiplelor influențe externe, fapt ce dă naștere confuziei în privința identității sale, situație ușor recognoscibilă ca experiență umană. Publicul are, astfel, ocazia, nu doar să acceseze gândurile protagonistei, ci și să treacă printr-un proces identificare afectivă cu aceasta.
Privind retrospectiv, pot afirma că spectacolul de teatru Cassandra a fost o surpriză extrem de plăcută. Producția reușește să creeze o experiență cât se poate de veridică a dialogului interior din mintea unei femei care se confruntă cu așteptările societății din care face parte, punând accent pe o mentalitate problematică, transmisă din generație în generație. Regizoarea Leta Popescu nu dezamăgește nici de data aceasta, prezentând încă un proiect ce dă voce temerilor și frustrărilor întemeiate cu care se confruntă multe femei în relație cu imaginea de sine, provocând publicul să privească realitatea dură, cu toate fațetele ei.
Puteți vedea Cassandra la Apollo111 Teatrul.
(Sursă imagini: https://fnt.ro/2021/cassandra-de-norah-sadava-amy-nostbakken/)
