Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Siberia dus-întors”, de Levon Harutiunian, apărut de curând la Editura Meteor Press (cartea se găsește deja în librării, în curând va apărea și recenzia ei pe Filme-cărți.ro). Iată, la început, câteva amănunte despre această carte recomandată de blogul nostru:
Carte-document: memoriile unuia dintre armenii supravieţuitori deportaţi în Siberia, fiind catalogat drept „element social periculos”. A petrecut 11 ani în sistemul lagărelor sovietice între aprilie 1945 şi aprilie 1956, iar paginile sale stau mărturie pentru nenumărate destine frânte de regimul comunist.
Inginerul Levon Harutiunian a făcut parte din al doilea grup de armeni denunţaţi ca „duşmani ai poporului” şi arestaţi de autorităţile sovietice de ocupaţie din România, în 24 aprilie 1945, în săptămâna Paştelui. Urmează marea fractură a vieţii lui: după ce sunt duşi la Moscova şi sortaţi la Lubianka, deţinuţii ajung în închisoarea Lefortovo şi de acolo în Siberia. Lagărul de lângă Novosibirsk purta la intrare inscripţia „Spre libertate prin muncă”. După 11 ani zbuciumaţi în care a înfruntat oameni a căror ostilitate era greu de înţeles şi de suportat şi a trecut prin nenumărate experienţe pe care le aminteşte cu har de povestitor, Levon Harutiunian a scăpat totuşi cu viaţă, iar în primăvara anului 1956 a revenit în Republica Populară Romînă. Aici i s-a înmânat din partea Ambasadei Uniunii Sovietice o adeverinţă cum că „în acest răstimp, aflându-se în ţara lor, a fost întrebuinţat la diferite munci, iar în ultima vreme a fost economist-şef la o exploatare forestieră”.
După 1990, într-o amplă scrisoare către Bedros Horasangian, a lăsat mărturie pentru o întreagă comunitate de armeni care au suferit lungi ani de detenţie în lagărele sovietice. A ieşit o carte. Autorul nu mai este printre noi. Cartea sa trăieşte. Levon Harutiunian se dovedeşte un excelent memorialist. Siberia dus-întors este o dovadă şi un avertisment. Dramele consumate în secolul XX încă îşi mai arată colţii.
Fragment:
”La următorul interogatoriu a venit înjurându-mă la fiecare vorbă. I-am spus că nu voi răspunde la nicio întrebare dacă va folosi acest limbaj şi voi declara greva foamei, cerând să fiu scutit de prezenţa unui om atât de vulgar şi mitocan. M-a ameninţat cu carcera, dar până la urmă a lăsat-o mai moale, ţinându-mă totuşi la el până spre dimineaţă. Simţeam că sunt la capătul puterilor.
Mi-am revenit totuşi puţin după câteva ore de somn. În seara următoare, la masa lui Filipov era un tinerel, ceva mai mic în grad, care mi-a vorbit foarte prietenos. A spus că nu îl miră faptul că m-a revoltat limbajul colegului său, căci eu nu am trăit în ţara asta, unde chiar tată şi fiu, când se întâlnesc, se salută cu o înjurătură cu pomenirea mamei, dar mi-a atras atenţia că trebuie să renunţ la încăpăţânata mea tăcere. Organele lor de contraspionaj mă consideră ca un borcan murdar, care trebuie spălat ca să fie bun de întrebuinţare. Nu ştiu prin ce coincidenţă a intrat în birou un tânăr armean, un colaborator de-al lor, căruia i-am fost arătat ca „aghiotantul lui Dro”. Acesta mi-a oferit o ţigară americană şi mi-a recomandat să nu ascund absolut nimic, căci în felul acesta îmi prelungeam chinul. Cu aprobarea căpitanului, mi-a mai dat o ţigară, şi a plecat. Căpitanul mi-a explicat că individul nu făcea parte dintre ei, era doar un colaborator, ceea ce puteam deveni şi eu. A fost adusă valiza luată de la mine de acasă. În ea era un album al soţiei, cu amintiri din anii de liceu, completat cu reţete pentru dulceţuri şi prăjituri, luate de ruşi drept cifre codate pentru spionaj. O droaie de hârtii fără importanţă, aruncate una după alta la coşul de gunoi. O coală mică de hârtie cu câteva cuvinte scrise cu creion gros albastru m-a făcut însă să mă îngrozesc. Era o recomandare a generalului Rădulescu către generalul Aldea privind scutirea de rechiziţie a camionului meu, pe motiv că aparţine soţiei, care era cetăţean francez. Am explicat că era un mesaj din partea soţiei, care îmi scria că se duce la o rudă şi va veni mai târziu acasă. „Rahat” – a spus rusul şi a aruncat şi această hârtie la gunoi. În rest, nu mai aveam de ce să mă tem. Totul era curat. Au cercetat cu mare atenţie certificatul meu de naştere şi de botez, din care reieşea că eram fiu al unui supus al Imperiului Otoman. Au oprit certificatul şi au consemnat acest detaliu în protocolul zilei. Au anexat la dosar şi biletul de lăsare la vatră de la Regimentul 7 Artilerie antiaeriană, un permis de conducere auto şi alte documente de mai mică importanţă.
Căpitanul m-a întrebat ce anume, în afară de această valiză, s-a mai ridicat din casă la 24 aprilie, în momentul arestării mele. I-am înşirat, pe lângă bijuteriile soţiei şi banii ce erau în casă, toate jucăriile mele şi aparatul Telefunken de radiorecepţie. Se vede că şi el era plictisit, căci m-a concediat destul de devreme şi am putut şi eu să dorm câteva ore. Dar minunea n-a durat nici o zi, căci a doua seară, la ora obişnuită, am fost chemat iar. Era Filipov, care m-a pus să-i descriu ce anume a fost ridicat de acasă, cum era Telefunken-ul cu ochi magic, aparatul de fotografiat de 35 mm etc. Apoi a trecut la interogatoriu, spunând că ei dispun de date precise că am fost în „legiune” sub comandă germană, că m-am numărat printre intimii generalului Dro şi alte acuzaţii nefondate. M-am repezit spunându-i că nu pregătisem pentru ei ordinul de lăsare la vatră, care se afla în posesia lor, aşa încât acuzaţia e pur şi simplu absurdă, căci nu puteam fi în acelaşi timp în două locuri. „Nu ştiu cine este generalul Dro, cu care sunt acuzat că am fost prieten.” „Minţi cu neruşinare” – a urlat Filipov şi a mai spus: „Dacă nu vei recunoaşte, o vom aduce pe Diruhi Arakelovna să confirme acuzaţia noastră.” Deci mă ameninţa cu arestarea soţiei. A scos din sertar un extras din declaraţiile lui Nikita Dastakian, un intim al lui Dro, în care acesta spunea clar că mă ştie de multă vreme, că am avut o situaţie financiară de neinvidiat până în 1939, când totul s-a schimbat radical. Ştia că Dro ne cununase în ianuarie 1943, ne-a văzut pe amândoi la Dro acasă, căruia îi dusesem o vază Rosenthal de culoare verde. Deci convinseseră pe unul, deşi nu dintre „ai noştri”, să trăncănească. De aici deducţia că „schimbarea miraculoasă” a situaţiei mele materiale de după 1939 se datora începutului războiului în Europa, eu fiind, mai mult ca sigur, agentul unei puteri străine, la fel ca şi Nikita Dastakian, care recunoscuse că a lucrat pentru englezi, în fapt aliaţii ruşilor, motiv pentru care, având, cum s-ar zice, circumstanţe atenuante, a primit o pedeapsă de numai opt ani de puşcărie şi a stat tot timpul la dispoziţia locotenent-colonelului Hiţenko, şeful secţiei.
Îmbunătăţirea situaţiei mele materiale am explicat-o, satisfăcător pentru ei, prin faptul că luasem reprezentanţa fabricii L.C. Glad & Co din Copenhaga şi aveam un comerţ care îmi aducea venit. Nu am putut, însă, nega – mă ameninţau cu aducerea ca martor a soţiei – că am fost la Dro acasă. N-au vrut să accepte sub niciun chip ideea că tata fusese din 1916 camaradul generalului şi îl acceptasem ca naş pentru plăcerea părinţilor. N-au putut face legătura cu organizaţia Daşnak, chit că au trecut la metode „convingătoare” pentru a mă face să vorbesc. Declaram sus şi tare că am lucrat la „Raffi” pentru că, având o educaţie armenească, am considerat de datoria mea să activez pe tărâm cultural în comunitate, şi nimic mai mult.”
