Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Prozac 2. 90 de pastile împotriva tristeţii”, de Adriana Babeţi, apărut de curând la Editura Polirom. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Convinsă că micile bucurii zilnice ne fac viaţa mai frumoasă, Adriana Babeţi ne oferă o doză suplimentară de Prozac. Asemenea celor publicate în urmă cu cinci ani, noile pastile împotriva tristeţii sînt poveşti despre oameni minunaţi şi întîmplări cu haz, gînduri pline de speranţă şi amintiri tandre. Citindu-le, te poţi molipsi de bucurie şi de încrederea că binele triumfă totuşi într-un tîrziu. Sărbători, dar şi zile obişnuite, prietenii trainice, ore de neuitat la facultate, cărţi grozave, spectacole ieşite din comun, gesturi sau vorbe surprinzătoare, întîmplări aparent simple, dar dincolo de care se pot citi multe, călătorii prin lumea largă, dar şi printr-o Românie mai puţin cunoscută, ba chiar şi gustul mirific al unui cremeş. Şi cîte încă… Iar pentru ca tabloul bucuriei să fie complet, Adriana Babeţi îşi ilustrează povestirile cu fotografii şi chiar se încumetă să facă programul detaliat al unei zile perfecte. Toate împreună, cuvinte şi imagini, intră în compoziţia celor 90 de mici bombe cu serotonină. O carte antidepresivă şi întremă-toare cît o tonă de Prozac.
Fragment:
Grădina Părăsită
…Nu am aflat nici pînă în ziua de azi care era povestea adevărată a acelei grădini părăsite. Pe cînd eram copii, ea ne părea şi rai, şi iad, cu pomii ei roditori şi florile de cîmp îmbătătoare, cu buruienile prin care fojgăiau şopîrle şi şerpi. Mai tîrziu am pus cap la cap tot ce şi-au mai amintit foştii vecini. Aşa am aflat că acel teren uriaş întins între străzile Memorandului şi Ion Vasi din Timişoara a fost, pînă după război, proprietatea unuia din cei mai mari antreprenori ai oraşului, domnul Baschand. Fiul lui, Josef Baschand, monstrul care ne înspăimîntase atîta în copilărie, făcuse Politehnica, ştia vreo cinci limbi şi era mare amator de artă. Cei mai mulţi vecini susţineau că Başanzii erau nemţi, ba chiar atît de nemţi încît, atunci cînd începuse războiul, se înrolaseră în nişte trupe hitleriste de asalt şi că în ’45 fuseseră deportaţi în Donbas, de unde se întorsese, numai piele şi os, cu minţile parcă pierdute, doar Baschand jr. La scurtă vreme comuniştii i-au luat tot: locuinţe, depozite, terenuri…
Vara se apropia de sfîrşit şi, într-o după-amiază, ne-am strîns toată banda în faţa Grădinii Părăsite. Nu ştiu exact ce voiam să facem înăuntru: să furăm pere, să ne jucăm prin ascunzători, să pornim un război. Am intrat şi am încremenit: Baschand ieşise din cocioaba lui şi se îndrepta, parcă ameţit, abia ţinîndu-se pe picioare, spre cel mai înalt pom din grădină, un cais. L-am văzut cum urcă pe scară şi cum, cu mare greutate, se caţără pînă în vîrf. Toţi stăteam muţi, fără să înaintăm măcar un pas, cuprinşi de groaza că oricînd crengile tot mai subţiri s-ar fi putut rupe. Baschand a stat ce-a stat acolo sus, cumva gîrbovit, şi deodată s-a îndreptat de spate, s-a desprins de ramura care îi atingea pieptul şi de care se agăţase, şi-a desfăcut braţele ca pe nişte aripi, apoi le-a întins în faţă şi a zburat de parcă s-ar fi aruncat cu capul înainte într-un bazin. S-a strivit de pămînt cu un bufnet surd…
Numai Puiu Rusu de la nr. 16 a avut curajul să se apropie. Puiu era slab şi înalt ca un cocostîrc, purta ochelari şi ni se părea un fel de savant. Ne băteam joc de el ori de cîte ori îşi dădea aere de doctor şi intra într-un fel de transă cînd diseca broaşte sau pisici. Eu nu puteam să văd asemenea grozăvenii şi nu asistam la experienţele lui. Dar strigam tot soiul de prostii de după gard, pentru că ştiam că n-o să se întrerupă şi n-o să vină după mine să mă bată. Doar cînd auzea Puiu nebunu trage cu tunu şi împuşcă raţele şi mănîncă maţele îşi ridica puţin capul şi privea fix într-un punct, deasupra mea. Apoi îşi continua treaba neabătut. Cînd Baschand s-a prăbuşit, Puiu a intrat brusc în starea lui ciudată şi s-a îndreptat ca un somnambul spre cais. A prins atîta curaj deoarece – avea să ne povestească după aceea – voia să vadă un mort adevărat. I-a pus lui Baschand trei degete pe carotidă, cum ştia că fac doctorii, apoi a scos o oglindă din buzunar şi i-a apropiat-o de gură. După cîteva minute s-a întors cu o privire gravă şi, pătruns de importanţă, le-a spus băieţilor doar atît, bîlbîindu-se: a mmm-mu-mu…rit.
…Din ziua aceea nimeni din banda noastră nu a mai intrat în Grădina Părăsită. După cîţiva ani de la moartea lui Baschand ne-am mutat din casa de pe Ion Vasi într-un bloc nou, din apropierea pieţei şi, dintr-o mie de motive pe care n-aş vrea să le dezgrop acum, n-am mai trecut pe fosta noastră stradă…
Intrasem deja la liceu, iar veştile despre foştii vecini care mai ajungeau la mine prin Băbuţa nu mă prea interesau. Alta era acum lumea mea. Ascultam cînd îmi povestea despre cine a plecat în Germania, America sau Israel, ba chiar în Australia, ori despre cine a rămas sau a murit, ziceam na, ca să vezi ! sau ce chestie ! şi îmi vedeam de ale mele. Dar cînd, în toiul unei veri, am aflat că domnul Arsici s-a aruncat în Bega lîngă podul de la „Răchita Roşioară“ şi că nu l-au găsit nici cu scafandrii, am ieşit ca apucată din casă şi, aproape în goană, am pornit spre strada noastră.
…Pe măsură ce înaintam, descopeream că toate erau la locul lor, cum le lăsasem. Pînă şi cîinele Ştruli al familiei Galamboş zăcea lăţit pe acelaşi pervaz de la ultimul geam. Doar că era prea bătrîn ca să mă mai poată lătra. Şi-a ridicat puţin capul şi am văzut că avea amîndoi ochii acoperiţi de albeaţă. Apoi a mîrîit încet. A urmat casa tîmplarului Szantό, de la numărul 19, neschimbată. Şi dintr-odată am rămas ţintuită de uluire. La numărul 17, după o poartă mare de fier, în locul Grădinii Părăsite, se înălţa o casă cu etaj, încă netencuită. M-am strecurat în curtea familiei Szantό şi m-am uitat printre şipcile gardului. Din Grădina Părăsită nu mai rămăsese nimic. Cu stomacul strîns, cu mîinile reci ca gheaţa şi inima gata să-mi sară din piept, am văzut printre lacrimi că în locul fîntînii, al pomilor şi tufelor, în locul tuturor buruienilor şi florilor sălbatice se întindea un platou uriaş de beton.
Am simţit că mă sufoc, ca şi cum capacul unei cripte s-ar fi prăvălit peste mine. În timp ce în cap îmi zvîcnea ceva tot mai tare, zzzzzîîîc, am început să scîncesc, cum făceam pe vremuri cînd mă cuprindea frica. După cîteva minute, am ţîşnit în stradă ca apucată. M-am năpustit asupra tăblăraiei de fier de la nr. 17 şi am început să bat în ea cu pumnii, apoi cu picioarele. Fiindcă lumea nu se întorsese încă de la lucru sau de pe unde o fi fost, nu m-a băgat nimeni în seamă. Şi nici nu mi-a deschis cineva poarta. Doar din curtea de peste drum s-a ivit Puiu Rusu. L-am văzut prin grilajul de fier forjat al gardului cum vine grăbit spre mine, adus de umeri, în pantaloni scurţi şi maiou, un schelet ambulant, cu o mască de gaze veche pe faţă şi cu binoclul Zeiss spînzurat de gît.
Ştiam de multă vreme că Puiu e cam ciudat, iar la şcoală băieţii îmi spuseseră că, de cîţiva ani, făcea experienţe într-o ruină din fundul grădinii de la nr. 16, că abia mai putea să vorbească din cauza bîlbîielii şi că nu prea mai ieşea din casă. Nu îmi era frică de el, aşa că atunci cînd a ajuns lîngă mine i-am scos masca şi i-am văzut privirea rătăcită sub lentilele groase ale ochelarilor. Pentru că tremura tot, l-am strîns în braţe pînă s-a liniştit. Ce-i la Başand ?, l-am întrebat. Unde-i grădina? Cu ochii ţintă la el, am repetat de trei ori că vreau să aflu ce s-a întîmplat. Într-un tîrziu, Puiu a spus ceva cu greu, de parcă toate cuvintele s-ar fi smuls dintr-o mlaştină. Rusu a fost tot ce am înţeles. În rest, mai nimic. L-am scuturat de umeri şi i-am strigat furioasă că-i o mare nebunie cum îşi dă atîta importanţă şi cum nu se vede decît pe el în toată povestea cu Baschand, ca atunci cînd eram mici. S-a smucit şi aproape că s-a înecat urlînd aceleaşi cuvinte de cîteva ori, în timp ce dădea din mîini ca un păianjen. Rusu, s-a auzit din nou, ceva mai limpede. Brusc s-a oprit, m-a privit lung şi, parcă eliberat, a adăugat scurt, abia şoptit, fără să se mai bîlbîie: Asta a fost. Apoi s-a întors şi, cocîrjat ca un bătrîn, a intrat la el în curte.
august 2014
1 comment