În 2008 a apărut una dintre cele mai importante cărți postdecembriste din domeniul literaturii, ”Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură” la Editura Paralela 45 din Pitești. Am răsfoit-o de mai multe ori, dar nu am reușit să o achiziționez. De altfel, cred că o astfel de carte nu se citește de la un capăt la altul decât de un specialist în ale literaturii, ci mai degrabă se răsfoiește din când în când, mai ales când te decizi să reiei un autor român sau să îl citești pe altul pentru prima oară.
Poate și din aceste motive mi se pare foarte necesară ideea lui Nicolae Manolescu și a Editurii Paralela 45 de a publica în acest an (lansarea va avea loc la Târgul de Carte Gaudeamus) o ediție prescurtată la Istoriei critice, intitulată sugestiv și inteligent ”Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc”.
Inteligent pentru că nu este intitulată ”pe înțelesul copiilor” sau ”pe înțelesul tuturor”, ci pentru că se adresează doar celor care citesc. De altfel, Nicolae Manolescu scrie această ”explicație” la începutul cărții, în care încearcă să găsească soluții la lipsa dorinței de a citi atât în rândul copiilor/adolescenților, cât și în rândul dascălilor de română: ”Nici măcar scriitorii nu se citesc între ei. De aici modestia titlului cărții mele. Ea nu se adresează criticilor literari, mai cu seamă acelora care sunt convinși că astăzi nu se mai scriu istorii literare. N-aș vrea să le stric tabietul de lectură. Ea se adresează, pur și simplu, celor care citesc. Ei sunt cei care salvează cartea. De la cei care nu citesc, nu putem avea nici o pretenție.”
Nu am citit decât două capitole din noul volum, dar mi-au produs o impresie favorabilă, va fi una dintre cărțile care vor sta aproape de mine de fiecare dată când voi citi un autor român. Dacă capitolul despre Mircea Cărtărescu este mai degrabă tehnic (așa privesc eu eseurile despre poezie, la care nu mă pricep), după cum veți vedea mai jos, cel despre Marin Preda este incitant și la obiect, despre un autor pe care generația mea îl știe mai puțin și îl (re)citește și mai puțin. Așa se întâmplă când ești ancorat, după mulți ani de literatură străină, aproape complet în literatura română contemporană, tinzi să renunți la relecturi ale clasicilor. Nicolae Manolescu ne povestește despre receptarea lui Marin Preda după 1989, despre ceea ce s-a păstrat proaspăt din opera sa (nuvelele din Întâlnirea din pământuri și Moromeții) și ceea ce s-a pierdut aproape iremediabil, datorită limbajului realist-socialist.
La final, pentru o mai bună argumentare a îndemnului meu de a căuta carte, vă las în compania capitolului din ”Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc” despre Mircea Cărtărescu. Lectură plăcută!
”Mircea Cărtărescu (n. 1956)
Prin 1978 și-a făcut apariția la Cenaclul de Luni un student din anul al doilea de la Română, cum e numită în limbaj studențesc facultatea cu pricina, uscățiv, negricios, cu o față mică adunată parcă toată în privirea neobișnuit de fixă. Nu părea nici stingherit, nici peste măsură de comunicativ. A citit un singur poem, extrem de lung, cu o voce nazală, pe un ton egal, fără efuziuni, dar care accentua versurile acolo unde te așteptai mai puțin. Poemul a curs o vreme monoton, pentru ca apoi să urmeze un crescendo care nu-ți mai permitea să respiri până la sfârșit. Nici unul dintre noi nu avea cum să știe atunci că poemul, intitulat oarecum în sensul romantic de la Heliade Rădulescu,Căderea, conține ca într-o mise-en-abyme întreaga poezie încă nescrisă a lui Mircea Cărtărescu. Întâiul lucru remarcat deja în Faruri, vitrine, fotografii, volumul cu care va debuta în 1980, este plăcerea cuvintelor, care ies, țâșnesc, curg ca dintr-un corn al abundenței, se atrag și se izbesc unele de altele cu mare zgomot, se rotesc în vârtejuri mereu mai iuți, plutesc, zboară, cad, alunecă sau se rostogolesc pe toboganuri nevăzute, iar la sfârșit se lipesc strâns unele de altele, ca atomii în uriașe molecule de materie vie. Poetul știe să-și strunească debitul verbal colosal, să nu se lase purtat de torent. Se remarcă aproape de la început ambiția de a reforma radical poezia. Poemele de amor nu seamănă cu niciunele altele. Ele evocă iubiri defuncte, reînviate însă în amănunte luxuriante, care le fac prezente în toți porii poeziei cu o exuberanță paradoxală, nici cu desăvârșire serioasă, nici numai glumeață. Într-un București descris fotografic, poetul face iubitei de altădată declarații enorme pe un ton tandru și sfâșietor, comic și sarcastic. E ceva dintr-un Conachi în blugi, care se prăpădește, se tânguie și se uluiește. „Acum tu ești o superstiție, o hiperrealitate cu zeci de miliarde de fețe”, iată un vers cheie pentru erosul acesta himeric. E vorba nu de dragoste în sens propriu, ci de un joc superb cu toate posibilitățile sentimentului și totodată de o punere la încercare a limbajului eroticii românești. Ce e amorul în poezia lui Cărtărescu? E un lung prilej de subversiune a motivelor și stilurilor poeziei de dragoste. Ideea poetului este că poezia de dragoste nu se face cu sentimente, ci cu cuvinte, ceea ce înseamnă că nu se naște din trăirea iubirii, ci din poezia iubirii. Sfânt trup și hrană sieși, poezia de dragoste a lui Cărtărescu nu e altceva, la limită, decât sinteza istorică a eroticii românești. Un amplu poem ca O seară la operă traduce în practică ideea: poetul pastișează cu mult har erotica românească de la Văcărești prin romantici și moderni la Nichita Stănescu. La noi, o astfel de viziune e cu desăvârșire nouă. Modele străine, Cărtărescu are, T. S. Eliot din Patru Cvartete, Joyce din Ulise sau Ezra Pound dinCantos. Dar ambițiile înnoitoare ale lui Cărtărescu nu se opresc la „refolosirea” și „împrospătarea” limbajului poetic, dovadă poezia din volumul Totul, una din cele mai extraordinare experiențe din istoria literaturilor. Totalitatea i se revelă autorului în trei ipostaze: cosmică, metafizică și psihologică. Universul e îmbrățișat poetic nu numai cu gândul, nici numai cu sufletul, ci cu întreg trupul, cu brațele, cu mușchii, cu venele, cu viscerele și cu ganglionii. Cunoașterea este o metafizică a corporalității. Anatomizarea universului, Cărtărescu o putea afla la Nichita Stănescu, la care metaforele corporalității erau suave și delicate inflorescențe ale oaselor și mușchilor. La Cărtărescu, predomină visceralitatea. Ochiul e dublat de toate celelalte simțuri. Ca prin magie, ia naștere o lume nouă, proaspătă și pregnantă, borțoasă însă de obiecte și de imagini cât se poate de obișnuite. Volumul cuprinde și poezii mai vechi, aparținând preistoriei poeziei lui Cărtărescu, de pildă ciclul Idilelor, în care, în felul lui Sorescu din Descântoteca, dar cu mijloace incontestabil superioare, poetul reînnoiește Romanțele minulesciene, cu o nemaiîntâlnită volubilitate emoțională și pigment exotic, cântând de data asta chiar iubirea și pe toate registrele consacrate, patetic, comic, în felul șlagărelor din muzica ușoară, cu ecouri de argou bucureștean. Unde dacă nu la imensa pastișă a epopeii, specie moartă în toate literaturile de două sute de ani, putea ambiționa Cărtărescu să conducă reforma lui poetică? Iată Levantul, epopee comparabilă cu Țiganiada, fabuloasă comedie a literaturii, și una, și alta, răspunzând peste secole romanului Don Quijote, spectacol erudit și ludic, în care își dau întâlnire de gală toate practicabilele literaturii din toate timpurile.
Cărtărescu este și un extraordinar nuvelist și romancier. Prozele din Nostalgia sau Travesti, sunt, indiscutabil, capodopere de virtuozitate. Modelele, autorul le declară nesilit de nimeni în Jurnal: Pinchon, Borges, Marquez, Cortazar, Proust, Joyce. Orbitor conține, ca și poezia din Totul, un proiect paranoic, dus cu greu la capăt, romanul fiind inegal, mereu pe muchie de cuțit, între pagini geniale și, mai ales în volumul al treilea, catastrofale, fiind evident, lucru probat și în Jurnal, că biograficul, din care generația 1980 și-a făcut un titlu de onoare, pe Cărtărescu îl strânge la cusături, lumea lui fiind aceea a imaginației debordante, a delirului bine temperat și a onirismului controlat.
Cărtărescu este cel mai mare scriitor român contemporan.”
