Text primit de la cititoarea noastră, Laura, căreia îi mulțumim!
Citim din ”Cele două morți ale lui Socrate”, de Ignacio Garcia-Valiño. Acțiunea romanului se petrece la Atena, pe vremea lui Socrate și a comedianului Aristofan. Viața bărbaților atenieni gravitează în jurul celei mai selecte case de toleranță, Milesiana, condusă de Aspasia din Milet. Hetaira Neobula și Aristofan în Milesiana:
„-Astăzi o să-ți fac ceva care o să-ți placă mult.
Aristofan ridică întrebător din sprâncene și ochii îi scânteiară. Se lăsă dus de mână de hetairă într-o rezervă de la primul etaj, unde nu mai fusese niciodată.
-Ai grijă cu devoratoarea asta de bărbați, râse Cinesias.
-Zeii îmi pregătesc cea mai plăcută dintre morți! se despărți el surâzând.
Era o încăpere nemobilată, cu podeaua căptușită cu un covor de lână și cu perne pe jos. Din perete ieșeau patru lanțuri prevăzute cu cătușe, două scurte, pentru mâini și două lungi, pentru picioare. Aristofan știa că aceasta era încăperea pentru care plăteau cei bogați sume fabuloase, de neatins pentru clienții mai puțin solvenți și la care austerul lui buget nu-i permisese niciodată accesul. Acum, grație generozității Neobulei, putea să se bucure de experiența cea mai râvnită din Milesiana, un secret rezervat inițiaților.
-Devine interesant, spuse el.
Era în patru labe, pe jos, iar lanțurile abia îi permiteau să se miște, erau mult prea scurte și deja bine întinse. În spatele lui, Neobula își plimba mâinile de-a lungul trupului său și pe pântec. Aristofan îi simțea sânii lipindu-i-se de spinare și acea mână care cobora ca un șarpe către sex și care îi făcea pielea de găină. Îi trecuse cheful de vorbă și de glumă. Femeia îi apucă cu delicatețe testiculele și i le strânse ușurel. Aristofan trase aer în piept, înfiorat.
-Ești sclavul meu sexual.
-Sunt sclavul tău, stăpână.
Simți ca o ușurare când mâna îi dădu drumul și îi strânse baza penisului, umplându-l de o plăcere care îl făcu să geamă. Dar, tocmai când își dorea mai mult să nu se oprească, poziția mâinii se schimbă și începu să o treacă printre fese, parcurgând spațiul dintre coapse, de parcă ar fi fost cea mai încântătoare dintre texturi. Se simți alunecând într-o mare de argilă călduță. În acel moment, trupul ei se despărți de al lui.
-Ce se întâmplă?
-Am nevoie de grăsime de cal. Așteaptă puțin.
-Grăsime de cal?! Se sperie el.
Neobula îl abandonă acolo singur, în patru labe, tânjind. Aristofan își privi mâinile și picioarele înlănțuite și preferă să nu se gândească la asta. Curând intră cineva, dar nu era Neobula. Era un râs de bărbat, și-l recunoscu înfiorat, înainte de a-și întoarce grumazul suficient pentru a-l vedea: era Anytos, unul dintre cei mai de temut creditori ai săi. Anytos se așeză călare pe el și-i trase capul pe spate, ridicându-i bărbia.
-Mă bucur să te întâlnesc aici, atât de receptiv, spuse Anytos cu vocea îngroșată de sarcasm; e ceva vreme de când mă eviți.
-Păi, tocmai te așteptam, nu mă vezi?
-Perfect. Îmi dai înapoi cele trei mii o sută de drahme pe care mi le datorezi?
-Atât de mult? Credeam că sunt doar trei mii.
-Erau trei mii anul trecut. A trecut ceva timp de atunci.
-Da, nu-ți face griji. Săptămâna asta ți le plătesc.
-Sper că de data aceasta să fie de-adevăratelea, pentru binele tău.
-Da, da, te asigur. Am totul sub control.
Anytos îi dădu drumul la păr, dar nu i se dădu jos de pe spinare. Câteva momente fu liniște. Aristofan se întreba ce nou supliciu îl aștepta acum. Curând află: urina caldă îi coborî pe șira spinării și i se scurse pe gât și pe cap.
Se auzi din nou râsul sonor al călăului său.
În momentul acela se deschise ușa. Aristofan nu putu să-și întoarcă chipul, de frică să nu-i intre în ochi urina, dar simți apăsarea tăcerii: Anytos se ridică și ieși fără să scoată nici un cuvânt. Comediograful rămase impresionat de autoritatea pe care Neobula o avea asupra lui.
Aceasta îi curăță urina cu o cârpă și se interesă dacă se simțea bine.
-Aș prefera să-mi dai drumul, nu mai am chef de jocuri, draga mea.
-Nici să n-aud, Aristofan. Eu, ce încep, termin.
Între timp, Neobula ungea cu cealaltă mână un penis artificial cu grăsime de cal. Și, după ce îl lubrifie bine, i-l introduse cu violență în anus. Aristofan țipă și se întoarse, dar lanțurile îl împiedicară să facă mai mult, iar Neobula fu mai rapidă decât el și, lăsându-se cu toată greutatea, împinse obiectul lung și gros în interiorul anusului, ținându-i coapsele încleștate între ale sale, ca într-o luptă corp la corp. Aristofan simți o durere ascuțită și mugi răgușit, încercă să dea din picioare, se întoarse și, pentru o clipă numai, se auzi zgomotul lanțurilor care scrâșneau, lovindu-se unele de celelalte. Curând nu mai opuse nici un fel de rezistență și rămase imobil, plângând, cu penisul încă erect și cu penisul artificial împlântat până în plăsele în anus.
-Gata, lasă-mă! Nu mai pot! gemu el.
Ea se aplecă și-i șopti la ureche:
–În sex, tot ceea ce doare este bun.
Și își însoți vorbele cu o mișcare de du-te-vino, imitând mișcările pelviene ale unui bărbat, în vreme ce îi frământa penisul cu cealaltă mână. Un fir de sânge începu să se prelingă vizibil pe grăsimea care lucea între fese. Gemetele amândurora se uniră într-unul singur; ale ei erau de plăcere. Cu puțin înainte de a atinge orgasmul, Neobula îl scoase și i-l puse înaintea buzelor întredeschise.
-Ia-o în gură sau te omor!
Înainte să poată reacționa, acel obiect i se introduse până în gât și un spasm îi străbătu stomacul, într-un acces de greață, deși nu putu să vomite. Simți că toate forțele îl abandonaseră. Ea îl întoarse împingâdu-l cu piciorul, îl întinse cu fața în sus și se urcă pe el, strecurându-și sexul încă erect între coapse, și începu să se agite din ce în ce mai repede, mai repede, până când gâtlejul său eliberă un scâncet violent, de pisică în călduri.
Palid și cu chipul descompus, Aristofan se întâlni cu Cinesias la ieșirea din local și încercă să meargă cu ceva mai multă demnitate, pentru ca acesta să nu-și dea seama de durerea pe care o simțea între fese.
-Cum merge treaba? îl bătu acesta pe spate.
–Fantastic. Nu am avut parte de atâta plăcere în viața mea, surâse el cu o față cadaverică. Face tot ce-i ceri.
-Și chiar mai mult de-atât.
Lui Aristofan i se păru că distinge o urmă de ironie în răspuns. Se întrebă dacă știa ce se întâmplase de fapt. Dar îl durea prea tare fundul ca să mai încerce să afle ceva.”
(”Cele două morți ale lui Socrate”, de Ignacio Garcia-Valiño, Editura Rao, 2006, pag. 69-72. Sublinierile ne aparțin.)
