Despre capodopere, este mai greu să scrii pe blog, clasicii sunt mereu mai greu și de citit, dar și de explicat. Voi scrie însă despre cel de-al doilea roman al lui Ernesto Sabato pe care l-am citit (după ”Tunelul”, acum mulți ani), ”Despre eroi și morminte”, în zilele următoare.
Până atunci, vă las cu un citat mai amplu din capitolul ”Raport despre orbi”, unul dintre cele mai importante ale romanului. În cele de mai jos, este descrisă o partidă de dragoste neobișnuită, dintre Fernando Vidal și o Oarbă, un sex metafizic care nu se știe, până la urmă, dacă s-a întâmplat aievea, este doar o halucinație a naratorului sau, dimpotrivă, doar o formă de vis.
”Ciudat: am crezut că venise spre mine în virtutea unei chemări de neînțeles, dar tenace, din partea mea. Nici acum, în deplinătatea capacităților mele mintale, nu ştiu cum să explic asta: e adevărat că eu eram prizonierul Sectei şi că femeia aceea, cu care urma să am cea mai tenebroasă împreunare trupească, era o parte din pedeapsa care mi se hărăzise, dar şi sfârşitul unei urmăriri pe care eu, din proprie voinţă, o înfăptuisem ani în șir. (…)
Nemișcat, împietrit aidoma unei păsări sub privirea unui șarpe care o paralizează, am văzut cum se apropia încet şi lasciv. Şi, când degetele ei mi-au atins pielea, a fost ca o descărcare a Marii Raze Negre, ce se zice că sălăşluieşte în străfundul mărilor.
Pe urmă am pierdut simţul cotidianului, amintirea exactă a existenţei mele reale şi conştiinţa care determină marile si decisivele diviziuni în care omul trebuie să trăiască: cerul si infernul, binele şi răul, trupul şi sufletul. Şi, de asemenea, timpul și eternitatea; pentru că nu ştiu şi nu voi şti niciodată cît a durat împreunarea aceea, căci în necuprinsul de acolo nu era nici zi, nici noapte, ci doar un timp infinit. Am asistat la catastrofe şi la cazne, mi-am văzut trecutul şi viitorul (moartea), am avut vîrste geologice, cred că-mi amintesc un peisaj agitat, cu ferigi arhaice, străbătut de pterodactili. O lună tulbure lumina mlaştini pestilențiale printre nisipuri arzătoare.
Ca un animal în călduri, m-am repezit spre o femeie cu pielea neagră şi ochi violeţi, care mă aştepta urlînd. Trupul ei asudat, pe care-l mai văd şi acum, avea sexul desfăcut; am pătruns cu furie în acel vulcan de carne, care m-a devorat. Când am ieşit, fălcile ei sîngerii tânjeau deja după un nou atac. Am alergat spre ea ca un unicorn lasciv, străbătînd smârcuri de unde, la trecerea mea, își luau zborul corbi care ţipau, şi am intrat din nou în peştera aceea. Rând pe rând, am fost şarpe, peşte-spadă, caracatiţă cu tentacule ce intrau una după alta şi vampir răzbunător, fiind veșnic devorat. În toiul furtunii, printre fulgere, am fost prostituată, cavernă şi puţ, vrăjitoare. Aerul electrizat s-a umplut de strigăte de luptă şi am fost nevoit să-i satisfac iar şi iar voracitatea, asemenea unui şobolan falic, asemenea unor catarge de carne. Furtuna se întețea, tot mai învolburată: jivine convieţuiau cu femeia aceea, chiar şi sexul îi era scobit de şobolani.
Zguduit de fulgere, tărâmul arhaic se cutremura. În sfârșit luna explodă în bucăţi, incendiind codrii necuprinși, dezlănțuind distrugerea totală. Pămîntul se deschise şi se prăbuși printre nisipurile colcăind de crabi. Fiinţe mutilate fugeau printre ruine, capete fără ochi căutau bâjbâind, viscere se încurcau precum nişte liane infecte, fetuși erau călcaţi în picioare în mijlocul scursorilor.
Universul întreg se nărui peste noi.”
(”Despre eroi și morminte”, de Ernesto Sabato, Editura Humanitas Fiction, 2013, pag. 374-375. Sublinierile ne aparțin)
