Revista presei culturale (3 – 9 iulie 2015)

În această săptămână, am citit revistele România literară.

–”România literară”, nr. 26-27/26 iunie 2015.  Am scris și eu de curând despre cartea lui Stephen M. Hawking, ”Scurtă istorie a vieții mele”. De aceea, m-a interesat și recenzia lui Sorin Lavric asupra acestei cărți, despre care scrie, în concluzie: ”A spune că Hawking a avut o viață fără peripeții sună a umor negru: când îți petreci viața într-un scaun cu rotile nu poți cere aventurilor să te răsfețe. Morala volumului este că în monotonia unei vieți de paralitic pot crește germenii unei minți rare. Mens sana in corpore sana nu-i poate fi aplicată lui Hawking, a cărui boală nu a fost atât cauza gândirii sale, cât condiția ei favorizantă. Un geniu invalid se califică prin adâncimea intuițiilor, nu prin sănătatea minții. În final, rămâi cu amintirea unui caracter căruia maladia nu i-a înfrânt vocația de a gândi. Există infirmități care te doboară și altele care te ridică. Hawking a avut puterea de a-și preschimba handicapul într-o motivație menită ideilor.”

–”România literară”, nr.23/5 iunie 2015. Am scris pe revista din această săptămână că unii critici literari sunt din ce în ce mai idioți în ceea ce scriu. Au început să scrie doar pe baza partizanatelor, doar pe baza preferințelor editoriale ale revistei pe care încă o primesc la ”redacție”, iar exemplele cele mai îndemână sunt Daniel Cristea-Enache și Alex Ștefănescu. Nu mai au nicio jenă să laude autori necunoscuți și nu mai au pic de rușine să critice fără motiv cărți excepționale, doar pentru că scriitorul cu pricina spune răspicat ce crede despre ”sistem”. Un exemplu este cartea foarte bună a lui Marius Chivu, ”Sfârșit de sezon”, luată în răspăr de celebrul critic cratimă: ”Să vedem defectele. Mai întâi nu există o diferențiere convingătoare între personaje, toate vorbind cam la fel, indiferent că-i vorba de o fată de 11 ani sau de un bătrân pe umeri. Nesigur în regimul individualizării epice, autorul le plasează în arii delimitate sociologic. Un personaj nu vorbește în felul lui de personaj, ci ”ca la țară”, cu efectul că toți de la țarp vorbesc ca la țară, spre deosebire de cei de la oraș, care vorbesc ca la oraș. Similar, Harry, care ar fi putut deveni un personaj memorabil, este un englez de manual, după cum Alexandru e un tânăr estic redus – din neputința prozatorului – la condiția de tânăr estic. Lectura e ușoară și din motivul că, odată prins acest fir, totul devine predictibil și paginile se succed destul de redundant. (…) Exemplele pot fi înmulțite și urmărite în toate textele din Sfârșit de sezon: un volum fără complicații și fără pretenții, nimerit ca lectură la metrou, la coafor sau pe plajă.” Aștept ca să apară și prima carte adevărată a acestui mare critic, nu interviuri sau culegeri de întrebări și răspunsuri!

Nu am citit ”Drumul egal al fiecărei zile”, de Gabriela Adameșteanu, dar cronica Gabrielei Gheorghișor m-a convins să o caut: ”În fapt, Drumul egal al fiecărei zile este, pe lângă ”epopeea” cotidianului în comunism, o poveste despre condiția feminină și încercarea depășirii ei. Cu o victorie aparentă, la căderea cortinei, dar dincolo de care pândește recăderea în feminitate. Este o carte scrisă cu naturalețe, tulburătoare prin problematica social-politică și psihologică, prima piatră de temelie la castelul livresc al Gabrielei Adameșteanu, o mare prozatoare a epocii noastre”.

–”România literară”, nr. 28/10 iulie 2015. Despre ”Supunere”, de Michel Houellebecq, a scris Codruț pe Filme-cărți.ro. Iată câteva cuvinte scrise și de Mihai Zamfir în această săptămână: ”E greu de presupus că un roman extrem de lucid despre viitorul război mondial, apărut în Franța anilor ’30, ar fi modificat în vreun fel istoria reală. Însă acest roman n-a fost scris niciodată. E, de asemenea, puțin probabil ca Hollande să rămână președinte al Franței până în anul 2022 și previziunile sumble ale lui Michel Houellebecq să se verifice. Dar romanul Supunere există. Va fi jucat el vreun rol nu în literatura franceză (unde în curând nu va mai fi pomenit), ci în istoria socială a Franței? Cine știe… E greu de spus. Întrebările cele mai simple sunt sortite în general să rămână fără răspuns.”

Am reținut și o frază din articolul săptămânal al lui Livius Ciocârlie: ”Mă bucur când cineva, dacă se poate un critic, are un părere bună despre mine, dar părerea despre mine mi-o fac singur. Iar părerea mea despre mine este că nu știu ce părere să-mi fac.”

–„România literară”, nr. 24/12 iunie 2015. Că tot vorbeam mai sus de DCE, iată acum o mostră din Alex Ștefănescu, cu o prostiuță de critică la ceea ce pare o prostie de carte. E vorba de Întâlnire virtuală, de Marina Cușa: ”Femeia își iubește soțul, dar din referirile fugitive la viața conjugală reiese că el nu reprezintă totuși idealul ei de bărbat: ”Acum sunt în bucătărie, unde pregătesc masa de seară pentru fiul meu, care trebuie să apară de la ora de sport (…) dinspre sufragerie vine sonoritatea neplăcută a unui meci de fotbal la care privește soțul meu.” Ha-ha!

Nu știu cine e Adrian Popescu (iertați-mi ignoranța!), nu citesc (celebra) revista ”Ramuri”. Dar iată ce spune el despre blogurile literare/culturale, preluat în România literară: ”Avem mai mult cititori de bloguri culturale sau pseudo-culturale, primind docili mesajele unor comentatori pestriți ideatic, majoritatea cu pretenții literare sau filozofice, religioase, etice, exagerate, și mai puțini cititori de cărți. Or, blogurile nu fac o literatură, ci o dezintegrează, dacă, firește, literatura țării respective nu e destul de puternică. Când oricine poate să-și dea cu părerea despre orice, nu avem democrație, ci haos. Absența unei minime resposabilități a mesajelor trimise și, respectiv, iresponsabilitatea delirantă încurajează amatorismul și arbitrariul.” Nu cumva e doar invidie în ceea ce spune, nu cumva revistele lor citite doar de zece persoane reprezintă adevărata dezintegrare, adevărata îndepărtare a cititorilor față de literatură?

–”România literară”, nr. 25/19 iunie 2015. Un articol interesant de istorie literară semnează Mihai Vornicu, despre scriitori români dispăruți prea devreme, cu accent pe Vasile Cârlova: ”În mai toate literaturile europene, și în special la epoca romantismului, poeți emblematici și-au încheiat existența pământească prea timpuriu, abia ieșiți din prima tinerețe. Shelley (1792-1822) și Byron (1786-1824) în poezia engleză, Novalis (1772-1801) în cea germană, italianul Leopardi (1798-1837), francezii du Bellay (1522-1560), Chenier (1762-1794) și Rimbaud (1854-1891), Pușkin (1799-1837) și Lermontov (1814-1841) la ruși au dispărut înainte de a ajunge cvadragenari. Îndărătul circumstanțelor imediate ale decesului, diferite și fără legătură între ele, la privirea superficială – boli incurabile, epuizare după trăiri excesiv de intense, precaritate materială, accidente sau dueluri ori chiar execuții -, pare a fi acționar o lege inexorabilă din străfunduri, ca și cum harul geniului creator ar aduce inevitabil stingerea prematură. Dar toți au lăsat în urmă o operă care personifică forța tumultului spiritual al tinereții și a influențat decisiv literatura de după ei.”