Cărțile Aurorei Liiceanu ne-au captat atenția în ultima perioadă și părea firesc ca un interviu, în care întrebările și nelămuririle să primească un răspuns, iar curiozitățile să fie potolite, să aibă loc. Și iată că acesta nu s-a lăsat mult așteptat, doamna Aurora încântând din nou prin diversitatea și bogăția cunoștințelor, precum și prin candoarea cu care și le expune în fața publicului, public interesat de cunoașterea psihologică, de ideile care sunt în scriitură, un public care apreciază referințe la alți autori cunoscuți, cum precizează însăși autoarea. Îi mulțumim pe această cale și sperăm să ne bucurăm de o nouă carte cât de curând.
-Ați publicat prima carte la Polirom, Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți, pentru ca apoi să aveți o pauză de 6 ani, revenind în 2009 cu Prin perdea. Și ați continuat cu cel puțin 2 cărți publicate pe an. Cărțile dumneavoastră au fost republicate, iar anul 2013 pare să fi fost unul de succes dacă e să ținem cont de cărțile publicate, 2 la număr: Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității (2013) și Legături de sânge. Povestea Ioanei (2013). Iar 2014 vine cu o carte dedicată unui subiect atât de delicat și atât de cunoscut cititorilor: Soacre și nurori. La cine este cheia? Ce anume vă determină să scrieți și să împărtășiți cu publicul cititor ideile dumneavoastră?
Îmi place sa scriu, nu mereu, deci scrisul nu este o preocupare cotidiană. Există scriitori care se așează zilnic la scris, alții, însă, spun că scriu doar când au inspirație. Cred că ceea ce aflu sau ceea ce mi se pare interesant prin lecturi trebuie împărtășit altora. Există o relație între citit și scris sau între scris și citit importantă în ciclul primar de învățământ, care apoi dispare. Cititul, lecturile ne îndreaptă firesc către comunicare, indiferent dacă ne exprimăm în scris sau oral.
-Ultimele 3 cărți publicate și citite de către noi expun realitatea cu părțile ei bune și cele mai puțin bune, sau poate mai dureroase, dar totuși cu un scop benefic pentru fiecare dintre noi. Stilul dumneavoastră este o combinație între literatura de specialitate și stilul beletristic. Cărui segment de cititori se adresează cărțile dumneavoastră? Credeți că literatura de specialitate, cea psihologică, este citită în special de femei sau de bărbați?
Într-adevăr, prefer, cred, o mezalianță onorabilă, dar fertilă între literatura de specialitate și stilul beletristic, considerând că literaturizată, psihologia este mai accesibilă publicului, fiind ancorată în concret și având o componentă emoțională pregnantă. Cărțile mele se adresează unui public interesat de cunoașterea psihologică, de ideile care sunt în scriitură, un public care apreciază referințe la alți autori cunoscuți pe care eu vreau să-i iau ca parteneri în susținerea unor idei, uneori chiar contradictorii. Și eu mă bucur când, citind un autor, găsesc referiri la Proust, Freud etc. Cred că aici aș adăuga minunatul și celebrul eseu al lui Isaiah Berlin pentru marele public, intitulat Ariciul și vulpea. După Berlin, scriitorii și gânditorii se împart în două categorii: aricii, care văd lumea prin lentilele unei singure idei definitorii și vulpile care folosesc o mare varietate de experiențe și pentru care lumea nu poate fi redusă la o singură idee. Cred că femeile citesc mai mult ca bărbații și sunt mai atrase de literatura cu analize psihologice decât bărbații care, dacă citesc, preferă cărți de istorie ți de acțiune. Dacă cineva citește o carte în autobuz, de obicei acel cineva este o femeie.
-Menționați la începutul cărții că Legături de sânge ar fi crescut din „frustrarea noastră profesională ca psihologi care au lucrat la Institutul Național de Criminologie”. Ce s-a întâmplat mai exact la acest institut și ce relevanță are existența lui în societatea românească?
Așa este. Cartea Legături de sânge. Povestea Ioanei s-a născut și din frustrări. Ale mele și ale colegilor mei psihologi care și-au pus mari speranțe în ceea ce putea face Institutul Național de Criminologie și care, se spune, că a fost desființat din rațiuni politice doar după cinci ani de existență. În Europa, toate țările au asemenea institute de cercetare a criminalității, noi nu aveam și acum tot nu avem. Institutul a fost înființat de o ministră, Rodica Stănoiu și a fost desființat de o altă ministră, care i-a urmat, Monica Macovei. Împreună cu colegii mei psihologi am participat la proiecte europene, am inițiat și dezvoltat relații profesionale cu Italia, Franța, Germania, Spania, cu organisme internaționale guvernamentale și neguvernamentale, am redactat rapoarte la Strassburg și am dus greul impunerii acestui domeniu și alinierii noastre la problematica criminalității europene. Totul, într-un climat informal nefavorabil nouă, în absența cooperării noastre firești cu colegii noștri juriști. Așa cum între oameni nu se manifestă apropiere și colaborare, tot așa și între discipline apar relații de ignorare reciprocă sau chiar de respingere. Am lucrat nebunește, motivați de interesul față de criminalitate – cine nu este atras de acest subiect? – , încercând să depășim comoditatea și provincialismul caracteristic mediului de cercetare românesc moștenite din lâncezeala trecutului recent. Era nevoie de restructurare a acestui institut, de utilizarea unor criterii corecte de selecție a personalului de cercetare, dar nu de desființare. Am experiența desființării a două institute de cercetare – Institutul de Psihologie și Institutul Național de Criminologie – și știu cât de ușor și de nechibzuit demolezi o instituție și cât de greu înființezi una.
-Raportul dintre bine și rău… Ce aport a adus cartea aceasta la definiția pe care o dați dumneavoastră acestui raport? Pe parcursul documentării și cunoașterii vieții Bibei ați avut o schimbare de percepție sau aveați deja o idee bine clădită care nu mai poate suferi modificări indiferent de factorii externi?
Raportul între bine și rău trimite obligatoriu la moralitate, la sancțiune și pedeapsă, la libertate și privare de libertate, la binaritatea mentalului uman, probleme de o mare complexitate și de tangență a psihologiei cu alte domenii, uneori dezarmant de abordat. Legea ne cere generalizări, clasificări, categorizări și ne lovim de ceea ce marele psiholog Vasile Pavelcu numea drama psihologiei. Oamenii seamănă între ei, comparându-i facem generalizări, creiem stereotipuri și manipulăm cu dificultate relația între general și particular. Orice om este însă unic, iar legea este pentru toți, individualizarea pedepsei este o idee bună, dar se lovește de subiectivitatea și neonestitatea celor care ne judecă. Psihologia ajută, aproximează, dar factorul uman nu reușește să-și depășească limitele. Astăzi, între bine și rău, raport binar, nu mai există o demarcație fermă. Se vorbește de identități fluide, de erodarea frontierelor cu care eram obișnuiți. De aceea, oamenii percep lumea ca fiind haotică, dezordonată, cu nuanțe și diferențieri multiple.
-„Paturile suprapuse, înghesuielile, faptul că solitudinea este ceva imposibil, că aproape orice ai face nu esti singur, inconfortul psihologic au consecințe asupra psihologiei pușcăriașilor”. Cât de benefic considerați că este pentru pușcăriași anii petrecuți în spatele gratiilor? Mai au ei posibilitatea să se reintegreze în societate?
Nu cred că anii petrecuți în pușcărie sunt benefici, pentru că dacă așa ar fi nu ar exista atâția recidiviști și nici cariere de criminali. Pușcăriașii învață să spună celor care-i evaluează ceea ce aceștia vor să audă și adesea se lasă păcăliți. Mulți psihologi care au lucrat în pușcării recunosc că au trăit experiența manipulării de către pușcăriași. Numărul anilor de pușcărie contează mult și diferit de la un individ la altul. Absența libertății este percepută în funcție de durata ei. Trăririle pușcăriașilor viețași diferă de cele ale pușcăriașilor care stau doar câteva luni sau ani închiși. Timpul obligă orice om să vadă lucrurile, viața, altfel. Dificultatea în pușcării este că sunt puși la un loc oameni care au chiar tulburări mentale cu cei care calcă strâmb și știu c-o fac. Cel mai dificil lucru este, fără îndoială, discernământul. Și criminalul serial are discernămând odată ce nu face crime nici în amiaza mare și nici cu martori. Testarea psihologică este un proces care ia timp și bani, necesită cunoștințe și instrumente de testare și nu este niciodată extrem de sigură că riscul de recidivă este perfect evaluat. În Franța durează uneori trei luni, mașinăria juridică solicită resurse umane și financiare. Dorim reinserție socială, dar schimbarea necesită și convingeri, nu doar frica de pușcărie. Există victime genetice, cu tare imposibil de învins, unde reinserția socială, re-setarea mentalului este în zadar. Sunt situații în care construcția identitară este șubredă datorită unei familii defectuoase. Nu cred că oricărei familii trebuie să li se lase copiii, așa cum susțin unii, bazându-ne pe legăturile afective între părinți și copii. Putem numi iubire, iubirea unui părinte care-și trimite copilul la cerșit? Sau vânzându-l? Sau ucigând propriul copil în numele onoarei familiei?
-Biba, precum Ana, pare să aibă statut de eroină, cu toată dârzenia și lupta continuă depuse încă din copilărie. Există vreun motiv anume pentru care ați ales să-i spuneți povestea?
Am ales-o pe Biba din considerente pragmatice și din considerente legate de ceea ce am spus mai sus. Biba a fost accesibilă, a fost un subiect convenabil din perspectiva cercetării, pentru că cu ea am avut discuții și în perioada detenției și după eliberare. Puteam astfel compara versiunile ei – povestea întâmplării ei nefericite spusă de ea – în timpi diferiți pentru a vedea cum s-a schimbat ea sau dacă s-a schimbat. Așa cum este un cutremur și replicile lui. Ea a fost o persoană căreia contribuția familiei din care făcea parte a fost mai mare decât cea a potențialului ei de violență în trecerea la actul criminal.
-Vorbiți în Legături de sânge despre neurocriminologie. Ce părere aveți despre acest domeniu? Ar putea exista repercusiuni negative asupra libertății individului?
Neurocriminologia este un subdomeniu al criminologiei, care folosește neuroștiința pentru a cunoaște fenomenul criminalității. Dar, există un domeniu interdisciplinar numit științe sociale ale creierului, un domeniu tânăr, care face o joncțiune între cunoștințele de biologie ți cele socile. Până la urmă, relația între biologic și social nu poate fi neglijată în dorința de a înțelege criminalitatea umană. Desigur, însă, că cercetătorii au o înclinație față de propriul domeniu, față de o parte sau alta a monedei bio-socio. Imagistica creierului inspiră cercetarea cortexului prefrontal – numit îngerul păzitor – care controlează impulsivitatea, emoțiile volatile și comportamentul dezinhibat.Aceste cercetări acordă mare importanță componentei genetice a criminalității, susținând, de pildă, că dacă un copil adoptat are părinți biologici criminali, el are de trei ori mai mari șanse de a fi criminal decât un copil adoptat cu părinți biologici ne-criminali. Cercetările s-au făcut pe băieți. Baza genetică a criminalității este astăzi admisă de toți. Cercetările pe gemeni întăresc această idee. Și deși contribuția geneticii, așa recunoscută și cea a mediului, și ea recunoscută sunt greu de măsurat, datorită numărului mare de variabile, când se conjugă genetica cu mediul tendința spre criminalitatea este înalt semnificativă. Anul trecut a apărut cartea unui neuropsiholog englez, Adrian Raine, numită Anatomia violenței. Rădăcinile biologice ale crimei, în care se arată că violența este pre-programată la unii indivizi, ei devenind criminali recidiviști. Adrian Raine susține că evaluarea riscului de recidivă trebuie să includă ți informații genetice, nu numai cele psihosociale. Problema libertătii se complică mult: psihopații știu la nivel cognitiv ce este bine și ce este rău, dar nu o simt, ei nu au remușcări, nu au empatie. Atunci, sunt ei vinovați pentru faptul că natura lor îi împinge către crimă sau violență? Iar, dacă nu-i considerăm responsabili de ceea ce fac, cum îi putem pedepsi? CE înțeleg ei prin pedeapsă? Trebuie să-i tratăm ca fiind bolnavi mental pentru că aria corticală care reglează emoțiile și controlul nu se activează? Putem, deci, clasifica foarte devreme indivizii cu potențial criminal, dar este oare bine să le punem etichete care i-ar discrimina și suspecta continuu? În plus, comparația între psihopați și normali a neglijat factorul gender. În America, criminalii care au făcut omoruri între 1980-2008 au fost în proporție de 89.5% bărbați, iar victimile în proporție de 76% tot bărbați. Concluzia ar fi că bărbații, se știe, sunt mai violenți, dar cum facem să nu se și manifeste extrem de violent? Noi nu folosim și nu avem statistici care furnizând informații ar schimba comportamentul și atitudinea oamenilor.
-În a treia duminică după Paști se sărbătoresc Femeile Mironosițe prin care femeia și-a recâștigat statutul în raport cu bărbatul în cadrul religiei și implicit în societate, treptat. Când și din ce motive a devenit femeia motiv principal al scrierilor dumneavoastră? Are legătură cu poziția femeii în societatea actuală?
N-am știut de această sărbătoare, dar m-am documentat. Ca orice om de rând de la noi sau ca majoritatea sunt incultă din punct de vedere religios deși păstrez tradiția doar obiceiuri fără să cunosc ce este în spatele lor.Într-adevăr, folclorul, proverbele, legendele, streotipurile privitoare la femei este mai bogat. Dar, nu acesta a fost motivul pentru care în cărți mă refer la femei. Sunt și bărbații prezenți, chiar dacă nu ca personaje principale. Mă simt mai familiară cu cultura feminină și este și firesc. As dori să văd cum ar scrie despre soacre și nurori un bărbat, adică un bărbat psiholog.
(va urma)
