George Cornilă a apărut pe lista invitaților speciali ai FILIT 2024, dar rolul său nu a fost doar de jurnalist cultural Matca, ci a urcat și pe scena din cortul FILIT pentru a ne vorbi despre cărțile sale și mai ales despre cea mai recentă carte, „Silex”, apărută în acest an la Editura Polirom. Cum tocmai citisem cartea, am discutat și a ieșit acest interviu, în care ne povestește atât despre Silex, cât și despre proiectele sale mai recente – Matca și „Book to Screen”. Enjoy!
– Cât de multă autobiografie e în Silex?
Eu sunt de părere că, orice am face, nu ne putem rupe de noi înșine. Orice carte implică o anumită doză de autobiografie, chiar și atunci când aceasta nu este evidentă. Subiectul ales, felul în care sunt construite personajele, modul în care este structurată cartea, stilul de a povesti, limbajul folosit, toate sunt strâns legate de autor. Copilăria în Valea Oreavului este, bineînțeles, inspirată de copilăria mea, iar peste aceasta se adaugă fărâme din adolescența mea și din viața mea de adult, în multiplele sale ipostaze de tată, soț, scriitor, însă acestea nu sunt o relatare acurat realistă, ci o transfigurare a unor momente, persoane, emoții și gânduri.
Episodul african pornește de la un sâmbure de adevăr, la fel și cel olandez, și cel britanic, chiar și cel grecesc, căci, cu mulți ani în urmă, am fost, într-adevăr, internat de urgență într-un spital de pe o insulă ionică. Dar nu m-am arătat niciodată adeptul unei redări documentaristice a realității. Aceasta e relativă. Nu e doar ce se întâmplă, ci și cum percepem noi ceea ce se întâmplă și, mai târziu, cum ne amintim noi că am perceput ceea ce s-a întâmplat.
În egocentrismul meu despotic, vreau ca cititorul să simtă ce am simțit eu, nu ce ar fi simțit acesta dacă ar fi fost în locul meu, iar asta nu pot face, decât întâmplător, printr-o înregistrare a unei realități nefiltrate.
– Ai ales tu coperta volumului de la Editura Polirom, cu acea motocicletă pe malul mării?
Nu. Eu doar i-am zis lui Radu Răileanu, directorul artistic al editurii Polirom și cel care mi-a făcut onoarea de a realiza copertele ultimelor mele trei volume, că mi-ar plăcea o motocicletă pe o plajă. Radu a creat mai multe variante și aceasta a fost cea aleasă în consiliul editorial.
– Cât de mult din pasiunile tale – pentru pictura lumii, pentru literatura lumii – se regăsesc în acest roman?
Ca toate cărțile mele, Silex este una nu doar sinestezică, ci și sincretică, amalgamând o multitudine de trimiteri culturale. Aș putea spune că vădește o intertextualitate feroce. Nici nu se putea altfel, căci protagonistul, uitând bucăți importante din viața sa, și-o reconstruiește apropriindu-și bucăți din viețile altora, chit că de cele mai multe ori aceștia nu sunt oameni în carne și oase, ci creații ale altor minți. Mai mult, în opinia mea, viața reală nu poate fi disociată de artă în feluritele sale forme și pentru că această viață ar fi mult mai săracă dacă ne-am rezuma la realitatea imediată. Omul nu este doar o făptură biologică, ci și tot ceea ce a creat vreodată acesta, bun sau rău.
Dintotdeauna am avut multe pasiuni, pentru literatură, pentru desen, pentru cinematografie, pentru istorie, mitologie, biologie, geografie, eu sunt, printre altele, și cumulul acestor pasiuni. Devine astfel firesc ca un produs cultural propriu să fie o oglindire a acestei urzeli. Sigur, acest lucru implică un risc pe care mi-l asum din nou și din nou, pentru că o astfel de carte poate îndepărta mulți cititori. Ajungem din nou la clasica întrebare: „Pentru cine scriem?“.
Eu nu scriu doar pentru mine, dar nu scriu nici pentru oricine ajunge întâmplător într-o librărie. Scriu pentru semenii mei, pentru cei care simt visceral că-i o uriașă pierdere să nu te înfrupți din minunile lumii. Puțini sau mulți, aceștia sunt cititorii mei.
– Ai călătorit aievea prin multe dintre lumile din acest roman – colțuri de Africa, sate pescărești din Grecia, Londra, Paris, Amsterdam etc. Acolo unde nu ai făcut-o, cât și cum te-ai documentat?
Într-adevăr, sunt multe locuri din Silex unde nu am ajuns. Deși îmi place să mă documentez la fața locului, să simt și să înțeleg, să sap dincolo de suprafață, să absorb, nu reușesc întotdeauna. Uneori e chiar imposibil dacă ne gândim la Bucureștiul sau Iașul veacului al XIX-lea din Diluvium sau din Hasdeu. Duhuri, sau la alte spații și timpuri din alte cărți ale mele. Când am scris biografia romanțată a lui Hasdeu, pentru care m-am documentat mult pe teren, prin București și Câmpina, n-am putut veni și în Iași, prin urmare am fost nevoit să reconstruiesc perioada ieșeană a cărturarului din lecturi și fotografii vechi. Nici nu a mai rămas mare lucru din Iașul său, dar zilele acestea am putut să călătoresc în timp prin simpla prezență în locurile unde cândva au fost Hanul Bacalu, Hanul lui Evangheli, Casa Beldiman, Chateau aux Fleurs sau Feredeul Turcesc.
Din fericire, în zilele noastre accesul la informație nu este o problemă. Mai degrabă e o problemă volumul prea mare de informație care trebuie filtrată. Citesc mult, vizionez documentare, caut să iau legătura cu oameni care știu mai multe decât mine și, atunci când pot, să trăiesc ca și cum aș fi de-ai locului – sau de-ai timpului respectiv –, să reconstruiesc, să simulez, să gust. Mă interesează mentalitățile oamenilor acelor locuri, provocările pe care le întâmpină, obiceiurile lor, muzica lor, gastronomia lor, micile detalii care, de fapt, cântăresc atât de greu.
Arta imită realitatea și realitatea imită arta și nu de puține ori am ajuns într-un loc doar pentru că scrisesem cândva despre acesta. Spre exemplu, la Chișinău am ajuns, invitat, doar pentru că am scris Hasdeu. Când am scris Miezul nopții, în care există o femme fatale estoniană, nu fusesem în Tallinn. Am ajuns acolo mulți ani mai târziu pentru că acel loc refuza să-mi părăsească gândurile și am hotărât că trebuie s-o fac. Așa am ajuns într-o iarnă vijelioasă să străbat Marea Baltică la bordul unui vas prevăzut cu spărgător de gheață.
– E și o umbră de FILIT în carte. Cum ți-a venit ideea s-o introduci în poveste?
În 2021, aflându-mă la FILIT, am început să scriu o proză în jurul uneia dintre temele care mă fascinează de ani buni, cea de dedublării, abordată pe filiera Dostoievski-Poe-Saramago. Un scriitor ajunge în Iași, invitat la festival, încearcă să se cazeze, dar i se spune c-o făcuse deja cu o noapte înainte, vrea să ia prânzul, dar i se atrage atenția că deja mâncase, află chiar că se certase cu un cunoscut critic literar. Pretutindeni, descoperă urme ale trecerii sale pe acolo. E un text pe care l-am abandonat, căci în aceeași perioadă am prioritizat lucrul la ceea ce avea să devină Rezervația. N-am mai revenit asupra sa, dar am salvat o frântură din acesta în Silex, căci dedublarea nu este doar o temă recurentă aici, ci și una esențială în înțelegerea scindărilor petrecute înăuntrul cuiva aflat în situația protagonistului meu.
– Îți construiești planul pentru o astfel de carte și îl urmezi întocmai sau te lași purtat de poveste?
Întotdeauna îmi construiesc un plan minuțios. Apoi, adeseori, îl ignor. O carte e un organism viu aflat în plin proces evolutiv. Una dintre plăcerile scrisului este tocmai să te lași în voia cărții. Mulți m-ar contrazice, zicând că o carte nu trebuie scăpată din mână. Eu cred însă că unei cărții trebuie să i se lase spațiu pentru imprevizibil, așa e și în viață, nu? Iar personajele au, la rândul lor, un cuvânt de spus. Acestea nu-mi sunt supuși, sclavi fără drepturi care trebuie să facă întocmai cum le porunesc. Le dau voie să mă surprindă.
Sigur, sunt cărți care se pretează unor anumite abordări și altele care nu. Hasdeu. Duhuri, spre exemplu, a fost scrisă după un plan îndelung gândit și pe care l-am respectat cu strictețe. Silex, de asemenea, a avut un plan bine pus la punct, însă în cazul său pot spune că am trișat, pentru că structura sa de puzzle în cercuri concentrice mi-a permis multă libertate de mișcare. Păstrându-i acest schelet, cu o serie de puncte fixe, inamovibile, am avut posibilitatea de a tot adăuga straturi, având grijă doar să leg între ele toate punctele și să închid toate buclele. Este o carte care ar fi putut continua la nesfârșit. De altfel, deși știam de la început cum avea să se încheie, nu i-am dat un termen și nu i-am stabilit din start o anumită întindere. Am lucrat la ea până când am simțit că e gata și că orice aș fi adăugat i-ar fi adus un deserviciu.
Într-un fel, chiar este o carte care nu se termină, pentru că trimite la o mulțime de alte cărți, iar cititorul este invitat să le identifice, apoi să le citească, apoi să citească și cărțile la care fac referire operele cu pricina și tot așa, până când epuizează marea bibliotecă a lumii.
– Este acesta „cel mai personal“ roman al tău? Sau este la concurență cu Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse?
Silex este, poate, cartea mea la care țin cel mai mult, deși cea care a avut un rol salutar în viața mea a fost romanul de debut, din 2007, Cu dinții strânși. Miezul nopții este cartea odată cu care am simțit că n-aș mai putea trăi fără să scriu, cea care m-a făcut captiv acestui destin de scriitor. E puțină autobiografie în Miezul nopții. Sigur, am pus și acolo frânturi din mine și multe dintre personaje sunt inspirate de oameni pe care i-am întâlnit în timpul peregrinărilor mele prin Țările de Jos. Revin astfel la ideea că nu ne putem rupe de noi înșine. Însă esența mea, cu bucuriile și tristețile mele, cu speranțele și spaimele mele, cu frumosul și urâtul din mine, se găsește în Silex.
– Care este, de fapt, personajul principal – naratorul sau Eva?
Am vorbit mai devreme despre libertatea autorului și despre libertatea personajelor. O să vorbesc acum despre libertatea cititorului, căruia nu trebuie să i se spună cum să citească sau cum să înțeleagă o carte. Cititorul are puterea de a schimba ce se petrece între coperte și poate, desigur, să-și aleagă personajul principal. La una dintre lansări, am fost întrebat chiar dacă în carte Eva este reală sau doar o închipuire a protagonistului. Dacă eu am avut vreo putere asupra acestei cărți, am cedat-o din momentul în care manuscrisul a pornit spre tipar.
– Care este rețeta Old Fashioned, băutura preferată a protagonistului?
Burbon cu un strop de bitter, preferabil trinidadian. În rețeta clasică se adaugă zahăr, gheață și o felie de portocală. Eu prefer fără. Cu cât adaugi mai multe ingrediente, cu atât îl strici mai tare. Recent, chiar după lansarea numărului curent al revistei Matca, am sărbătorit cu un pahar de Old Fashioned infuzat cu piersică. Nu știu ce-a fost în capul meu să încerc o așa combinație scandaloasă.
– Povestește-mi, te rog, câte ceva despre proiectul Book to Screen. Cum a început? Cum evoluează?
Book to Screen a început dintr-o nevoie, o nevoie reală de a aduce împreună două lumi. Concret, urmărește să așeze la aceeași masă autori, editori de carte, agenți literari, regizori, scenariști, producători de film și de televiziune, pentru a discuta posibilitatea de a realiza adaptări după cărțile autorilor români contemporani. Așa cum știm, la nivel global, ecranizările se bucură de mare succes. Aproape două treimi dintre câștigătoarele Premiului Oscar pentru cel mai bun film au fost ecranizări. În România, lucrurile nu stau chiar așa. Piața de carte n-o duce prea bine. Din păcate, nici piața de film. Dar nu trebuie să ne resemnăm.
Chiar dacă înaintăm cu pași mici, în timp vom putea ajunge departe. După prima ediție, desfășurată anul acesta în cadrul Bookfest București, romanul Ca să nu se aleagă praful de toate de Cosmin Perța a intrat în proces de adaptare pentru televiziune. Chiar aici, la FILIT, am moderat o dezbatere despre cât de ecranizabile sunt cărțile autorilor români, avându-i ca invitați pe Laura Săvuțiu, Cosmin Perța, Victor Cobuz și Marin Mălaicu-Hondrari, iar pe 31 octombrie a avut loc a doua ediție Book to Screen, de data aceasta în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest.
Poate o altă carte va deveni film sau serial. Și poate după câțiva ani de perseverență vom avea tot mai multe ecranizări. Lucrurile au fost deja puse în mișcare.
– Poți să-mi destăinui câteva dintre planurile Matca?
Am povestit mai devreme despre Book to Screen, care sperăm că va avea cât mai multe ediții. Totodată, până în primăvară avem deschis un concurs de manuscrise crime-drama. Câștigătorul își va putea vedea cartea nu doar publicată, la Curtea Veche Publishing, ci și ecranizată. Pe 21 noiembrie, vom anunța câștigătorii concursului de proză scurtă organizat de Matca în parteneriat cu platforma literară Nesemnate. În paralele, lucrăm la numărul 7 al revistei. Ședințele noastre de redacție sunt efervescente, pline de idei entuziasmante, pe care sperăm le putem pune în practică. Pe lângă cele amintite, mai sunt o serie de suprize pe care Matca și Curtea Veche le pregătesc cititorilor, dar pe care nu le voi divulga acum. Vă invit să stați cu ochii pe noi.
(Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: Pagina de Facebook FILIT Iași)
