Pe Ionuț Cheran l-am cunoscut prin intermediul prozei sale din „Exerciții de haos”, o carte experimentală și inedită, cumva ieșită din tiparele vremii, similară filmelor art house și experienței culturale după care nu mai ești la fel. Acesta s-a născut în 15 Mai 1986 la Sibiu. A finalizat Facultatea de Drept de la Sibiu și a studiat Sociologie și Antropologie la Timișoara.
A publicat două cărți de povestiri fantastice sub pseudonimul Celestin Cheran. Este creatorul proiectului online Povești în șase cuvinte. A publicat proză scurtă în majoritatea revistelor din țară. În 2006 a fost desemnat câştigător al Concursului Naţional Studențesc de Creație Literară „Pavel Dan”, Ed. Marineasa, Timișoara. Este prezent cu o poveste în antologia „Ficţiuni reale”, Ed. Humanitas, 2013, un proiect colectiv iniţiat de Florin Piersic Jr. În 2014 a câștigat concursul de debut organizat de Ed. Herg Benet. În 2015 i-a apărut cartea de povestiri „Memoriile Domnului Roșu”, iar în 2016 cea de-a doua carte de povestiri, „Pădurea lui Joaquin Phoenix”, nominalizată în 2017 la Premiile COLIN. În 2022 publică microromanul cu ilustrații originale „Exerciții de haos” la Ed. Casa de pariuri literare.
– Bună, Ionuț! Îți mulțumesc pentru experiența din „Exerciții de haos” și pentru acest interviu. Se spune că fiecare autor își începe munca doar cu un amestec de muză și miză literară. De ce scrii?
Pentru că simt nevoia de-a mă elibera de lucrurile pe care le port în mine și care mă urmăresc încontinuu, iar scrisul e pentru mine cea mai bună modalitate de-a face asta. Nu aștept să scriu sub efectul inspirației și nici nu scriu cu vreo miză literară în minte. Nu știu dacă chiar are sens să scrii așa. Cred că dacă o faci, riști să te ratezi atât ca scriitor, cât și ca om. Vreau să fiu original și autentic în scris, iar după ce public încep să mă gândesc la relevanța cărții și la receptarea ei de către critici și de către public, dar experiența în sine a actului de-a scrie primează. În concluzie, scriu pentru că nu se poate altfel. Scriu pentru că trebuie să scriu.
– Când mi-ai oferit „Exerciții de haos”, mi-ai zis că e o carte de citit într-o oră sau două. Totuși, eu cred că e o carte de citit pe bucăți tocmai pentru că este foarte plastică, foarte vizuală. Ce te-a inspirat să folosești imaginea în text?
În genere, așa am ajuns să scriu. Acesta e stilul pe care l-am dobândit. Mi-e foarte ușor să construiesc imagini puternice, dar nu-mi propun neapărat asta. Îmi vine natural. Mă interesează totuși să introduc cititorul în atmosferă, să creadă în existența acelei lumi fictive, în logica internă a universului literar. Cred că sunt un scriitor imaginativ, ai putea spune cinematografic. Sunt de altfel și un cinefil, așa că, cel mai probabil, filmele mă influențează.
– Am simțit în cartea ta foarte multă tristețe. Sunt emoțiile personajelor, ale naratorului sau ale tale?
De obicei ce scrii provine din malaxorul subconștientului tău, în care toate frământările tale se adună acolo și mixează tot felul de dorințe, de frici, de speranțe și de îndoieli. Cartea are poate multă tristețe, dar este, în cele din urmă, și o poveste despre iubire, despre lupta pentru iubire, cu un final luminos. Când scriu nu mă gândesc conștient că acestea ar fi emoțiile mele sau ale personajelor mele sau ale naratorului. Nu încerc atunci să le diferențiez, dar desigur că pot să fac diferența între ele. Când reușești să intri în acea stare de flux, nu te mai raportezi efectiv la tine, se estompează imaginea ta despre tine, dispare povestea pe care ți-o spui neîncetat zilnic, pui pe pauză traficul obositor al gândirii și ai șansa să îți pierzi conștiința de sine, lăsându-te absorbit cu totul de acel univers. Deci, cât timp scrii, Ego-ul încetează să mai existe, iar tu trăiești pur și simplu acolo.
– Personajele tale trăiesc în compania unor singurătăți pe care le personifici. Asumarea Singurătății ca identitate e un pas spre maturitatea unui demers literar? E sau nu nevoie de singurătate pentru a crea?
Știm deja că nimeni nu poate să scape cu adevărat de singurătate, trebuie doar să o îmblânzești. Să încerci să te împrietenești cu propria ta singurătate. E greu, foarte greu să faci asta, însă, cu timpul, poți să ajungi la o maturizare emoțională care te va ajuta pe toate planurile, atât în demersurile tale existențiale, cât și ficționale. Asumarea conștientă a singurătății e necesară, e sănătoasă chiar, căci singurătatea face parte din ADN-ul uman, prin urmare nu are sens să te lupți cu ea. E o luptă în zadar. O luptă pe care inevitabil ai s-o pierzi. Până la urmă noi suntem ființe sociale, e firesc să avem nevoie de apropiere, de apreciere, de afecțiune, dar fiecare se identifică în felul său cu propria sa singurătate. Dezvoltă o relație unică cu ea. Cu siguranță este nevoie de singurătate pentru a crea, dar e nevoie de oameni cu care să împărtășești ceea ce creezi, altfel ar fi doar ecouri în pustiu. Oricum umbra grea și apăsătoare a nimicniciei plutește tot timpul peste tine.
Din păcate, singurătatea poate să devină uneori o stare de detenție solitară sau de arest la domiciliu din care simți că nu ai cum să mai evadezi vreodată. Însă e important să înțelegi că asta nu va dura la infinit.
– Cui îi este adresată cartea ta și de cine vrei să fie înțeleasă?
Cartea se adresează tuturor celor cu care are ocazia să intre în contact. Nu am un cititor anume în minte, deși cred că există o nișă destul de restrânsă pentru astfel de cărți. Nu datorită subiectului, ci modului neobișnuit în care e scrisă. E o carte experimentală, dar aș prefera să fie înțeleasă măcar de puținii oameni care o citesc.
– De ce ai ales să strecori poezia în proză? Ți-ai dorit o conexiune organică de stări?
Îmi place mult poezia și mi-e mai ușor să o aduc în proză, decât să o scriu separat. Aici poezia creează niște momente de respiro. Mi-am dorit ca lucrurile se decurgă în mod fluid unele din altele, astfel încât să nu încarce peste măsură lectura.
– Îți mulțumesc și aștept cu interes noi cărți.
