Invitatul cu nr. 42 în cadrul Anchetei „Călătorii literare”, o serie de interviuri de sezon cu scriitori români contemporani, este Radu Paraschivescu.
Radu Paraschivescu (n. 1960, Bucureşti) are aproape treizeci de cărţi scrise. Dintre ele: romanele Efemeriada, Balul fantomelor, Cu inima smulsă din piept, Fluturele negru, Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri, Acul de aur şi ochii Glorianei. Câteva volume de povestiri: Bazar bizar, Aştept să crăpi, Omul care mută norii. Un volum autobiografic: Am fost cândva femeie de onoare. Un eseu ironic despre proastele maniere: Ghidul nesimţitului. O carte despre lipsa de fairplay din sport: Fanionul roşu. Câteva cărţi cuprinzând texte despre actualitatea românească: Maimuţa carpatină, Dintre sute de clişee, Două mături stau de vorbă, Cartea râsului şi a cercetării, Orice om îi este teamă, În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi), Vitrina cu şarlatani, Noi suntem români (nimeni nu-i perfect). A coordonat şi editat, cu contribuţii personale, volumele colective Răcani, pifani şi veterani (amintiri cazone) şi De la Waters la Similea (ce muzică ascultăm). A scris texte pentru mai bine de 20 de volume colective. A tradus 120 cărţi din literatura engleză, americană, canadiană şi franceză. Printre autorii traduşi: Salman Rushdie, Stephen Fry, Julian Barnes, Virginia Woolf, William Golding, John Steinbeck, Kazuo Ishiguro, Martin Amis, Jonathan Coe, David Lodge, Nick Hornby, C. S. Lewis, Alain de Botton, J. K. Rowling, William Burroughs etc. A realizat emisiunea După vorbă, după sport la RFI România. A realizat rubricile Pastila de limbă şi Dă-te la o carte la Digi 24. Are colaborări permanente cu posturile radio Digi FM (matinal) şi Rock FM (rubrica de limbă română Vorba vine), precum şi cu postul de televiziune Digi Sport. A scris peste 3500 de articole în ziare şi reviste ca: Dilema Veche, Adevărul, Cuvântul, Evenimentul Zilei, Gazeta Sporturilor, Observator cultural, Newsweek, New Money, Esquire, Gazeta Sporturilor, Viva, FHM etc. În prezent scrie la New Money şi Pro Sport. Realizează podcastul Vorbitorincii împreună cu Cătălin Striblea. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Bucureşti şi senior editor la Editura Humanitas. Locuieşte în Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată este Noi suntem români (nimeni nu-i perfect), apărută în martie 2022 la Editura Humanitas.
– Este pasionat de călătorii scriitorul Radu Paraschivescu?
Îmi place enorm să călătoresc. Dincolo de plăcere, e totuşi posibil să existe şi un fel de dorinţă de-a mă răzbuna pe anii şi pe deceniile în care trăisem înconjurat de sârmă ghimpată. Am ieşit pentru prima dată din ţară în octombrie 1996 – şi nu ca turist, ci ca participant la Târgul de Carte de la Frankfurt. Până prin 2006-2007 nici măcar nu mi-am pus problema călătoriilor de plăcere. Mai fusesem plecat de trei ori din 1996 în 2006, de fiecare dată cu treabă – fie ca editor, fie ca interpret de conferinţă. Ghidul nesimţitului mi-a asigurat drepturi de autor cu ajutorul cărora am ajuns la Budapesta şi la Viena. Iar mai târziu la Praga. Nu sunt întâmplătoare destinaţiile astea. La începutul anilor 1990, când la putere era dolarul, în vitrinele agenţiilor de turism începuseră să apară oferte de excursii. Una mă făcea să ling geamurile de poftă: Bucureşti-Budapesta cu autocarul, de acolo o deplasare cu vaporul la Viena, şedere la Viena două nopţi, înapoi la Budapesta tot cu vaporul, şedere la Budapesta două nopţi, întoarcere la Bucureşti cu autocarul. Toată povestea dura nouă zile cu totul şi costa 330 de dolari. Muream de frustrare, ca unul care abia câştiga o sută de dolari pe lună. Mi-am promis răzbunare mai ceva ca Monte-Cristo. Şi m-am răzbunat. De cincisprezece ani mă plimb în voie.
– Cum ar trebui să fie călătoria perfectă pentru scriitorul Radu Paraschivescu?
Neexistând perfecţiune, e logic să nu existe nici excursie perfectă. Ca să intru totuşi în jocul întrebării, pentru mine excursia cea mai apropiată de perfecţiune ar însemna: o destinaţie cu ieşire la mare sau la ocean, un prilej de răsfăţuri şi descoperiri gastronomice, o perioadă a anului în care ziua să fie lungă (dar nu toridă), o plecare cu Irina (ceea ce se şi întâmplă de fapt), linişte şi curăţenie la cazare, plus, obligatoriu, o decuplare totală de la angajamentele de peste an. E idiot să construieşti topuri şi podiumuri, dar acest portret semirobot face să-mi apară pe radar Franţa, Italia, Portugalia şi Spania. În ordine alfabetică, să n-avem vorbe.
– Care a fost însă călătoria reală, pe care ai făcut-o, care s-a apropiat cel mai aproape de perfecțiune?
Asta e o invitaţie subtilă la comiterea de nedreptăţi. Trebuie să chibzuiesc adânc ca Groapa Marianelor. Şi să revăd cu ochii minţii nişte lucruri şi locuri. Ezit între… între multe: o primăvară siciliană, un început de vară în Périgord, un traseu toscan, unul normand, unul breton, unul provensal, unul lombard, unul portughez şi unul andaluz. Plus Paris. Plus Roma. Plus Amsterdam. Of! Dacă e totuşi să aleg, mă opresc la cele opt zile paradiziace pe care le-am petrecut în Périgord în 2017. (E adevărat, n-am avut mare sau ocean, dar am avut splendoarea pe nume Dordogne). Am stat la marginea oraşului Sarlat-la Canéda, unde ocupaţia de bază a localnicilor pare să fie comerţul cu trufe şi cu foie gras. De fapt, Franţa fiind Franţa, ocupaţia supremă e traiul bun, cu toate plăcerile lui. E ceea ce se cheamă savoir vivre. Am văzut câteva locuri tulburător de frumoase, în frunte cu La Roque Gageac, Domme şi Rocamadour. Ne-am plimbat prin grădinile de la Marqueyssac – absolut formidabile. Am intrat în câteva castele splendide: Beynac, Puymartin, Castelnaud-la-Chapelle, Hautefort, Treyne, Bridoire şi Milandes (ultimul i-a aparţinut lui Josephine Baker). Am văzut Montignac şi Bergerac. Am vizitat castelul şi crama Monbazillac, unde se face unul dintre cele mai dulci vinuri din Europa (da, ştiu, diabet, mais quand-même). Nu ştiu cum arată lucrurile acum. Cu cinci ani în urmă, regiunea nu era inundată de turişti, iar ritmurile vieţii de acolo păreau croite pentru vacanţă. În folosul excesivilor, adaug că pe una dintre străzile din Sarlat se găsesc trei cofetării de înalt nivel pe distanţa a 150 de metri.
– Ce cărți de călătorie a citit în copilărie și adolescență Radu Paraschivescu?
Poate o să te surprindă, dar nu mă dădeam în vânt după cărţile de călătorii. Am primit cadou de la tata ba Kon-Tiki, ba Expediţiile Ra, ba altele. Nu m-am putut mobiliza, nu m-au atras. În copilărie am citit zeci de volume de poveşti (româneşti, franceze, arabe, africane etc.). În adolescenţă, ba chiar şi după ea, recunosc că am devorat romanele de aventuri scrise de Dumas şi Zévaco, de Féval şi Ponson du Terail, plus Odiseea căpitanului Blood de Rafael Sabatini şi ciclul Tarzan al lui Edgar Rice Burroughs. A, şi câteva julesvernisme, dintre care cel mai mult mi-a plăcut, ţin minte şi astăzi, Steaua Sudului.
– Acum, la maturitate, care sunt cărțile preferate de călătorie ale scriitorului Radu Paraschivescu?
Pot, în fine, să-mi laud consecvenţa măcar în privinţa asta: nu citesc nici acum cărţi de călătorii. Sigur, am citit Căzuţi din junglă de Alexandru N. Stermin, dar asta nu e o carte de călătorii. E mult mai mult. Aşa m-am format şi probabil că e pierderea mea. Dar n-am răbdare să mi se povestească despre ce-au găsit exploratorul X într-un loc şi călătorul Y într-altul. Sigur, citesc romane în care acţiunea te poartă din Anglia în Franţa sau din Spania în Portugalia. Am scris şi eu aşa ceva. Dar, aşa cum nu le consider romane istorice, tot aşa nu sunt nici cărţi de călătorii. Prefer şi astăzi să citesc proză, multă multă proză. Plus eseu şi memorialistică. Paradoxul este că, neplăcându-mi literatura de călătorie, am totuşi o rubrică pe nume boarding pass în podcastul Vorbitorincii, pe care-l fac cu Cătălin Striblea. Procedăm democratic: într-un episod recomandă el o destinaţie turistică, în altul, eu. La ora când îţi răspund, am avut zi de filmare şi tocmai mi-a venit rândul. Am vorbit despre Mantova şi despre copleşitoarea ei forţă de seducţie.
– Faci călătorii literare? Ai cărți-model (nu ghiduri de călătorie, ci beletristică) în funcție de care îți planifici călătorii?
Fac călătorii care pot fi fi şi literare. Unele devin aşa pe parcurs. Cu inima smulsă din piept e un roman apărut în 2008 la invitaţia Ioanei Pârvulescu, după o vacanţă portugheză pe traseul Algarve-Lisabona-Porto-Coimbra. La marginea Coimbrei am dat din întâmplare peste un loc unde era reconstituit un crâmpei din povestea lui Inès de Castro şi a lui Pedro I al Portugaliei. Doi ani mai târziu, am plecat la Roma ca să mai rătăcesc cinci zile printre comorile ei. Şi am găsit întâmplător subiectul romanului Fluturele negru în biserica San Luigi dei Francesi. Singura călătorie de documentare adevărată am făcut-o la Dublin şi Athenry, unde am pregătit scrierea romanului Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri. Pe de altă parte, nu urmez trasee literare impuse. O dată mi-a părut totuşi rău că n-am făcut-o. Exista un asemenea tur literar al Dublinului. La el cred că m-aş fi înscris, însă n-am avut destul timp pentru toate lucrurile pe care trebuia să le fac. Prin urmare, am bătut Dublinul cu pasul à ma façon.
– Știu că sună clișeistic, dar ce cărți ai lua (nu neapărat) pe o insulă pustie sau într-o călătorie în locul tău de suflet, fie că e vorba de o insulă grecească sau caraibiană, fie în Provence sau Veneția?
Ştiu că şi întrebarea asta ţine tot de ludicul interviului. Numai că aici nu pot să improvizez şi să aleg în logica turistică sau limitativă a unui loc. Şi ştii de ce? Fiindcă nu cred în lectura de vacanţă şi în lectura de birou sau de bibliotecă. N-o să-mi iau o aiureală doar fiindcă o s-o citesc pe plajă sau în avion (şi eventual o s-o uit, fără regrete, acolo). Mi s-a întâmplat că citesc cărţi fără miză în drum spre serviciu şi să citesc cărţi grele, impresionante, în vacanţă. Ian McEwan, ca să dau un exemplu, nu e, conform acestor standarde, un scriitor de plajă. Ei bine, eu l-am citit pe o plajă din Positano şi mi s-a părut ceva firesc. La fel mi s-a întâmplat cu Quichotte al lui Rushdie sau cu Marsuinul lui Mark Haddon. Cât despre clasica insulă pustie, n-aş lua nicio carte cu mine dacă aş nimeri pe ea. Ce să faci cu o singură carte, fie ea şi minunea minunilor? Dacă ai ajunge s-o citeşti în buclă, s-ar putea să-ţi faci mai mult rău decât bine. Mobilierul tău spiritual nu se poate reduce la o singură carte, oricât de înaltă sau de utilă ar fi.
– Cărțile tale îndeamnă la călătorii și spre ce orizonturi? Care dintre cărțile tale se potrivesc cel mai bine pentru a fi luate în concediu?
O parte dintre cărţile mele, şi anume romanele şi unele povestiri, deschid uşi spre Italia, Portugalia, Franţa, Irlanda, Anglia sau Turcia. Cărţile de texte ironice sunt călătorii prin teritoriul moravurilor şi năravurilor româneşti. Fiecare e liber să aleagă ce vrea. Cine va vrea o poveste filmică va alege, probabil, un roman ca Acul de aur şi ochii Glorianei. Cine va avea chef să râdă şi eventual să se şi enerveze un pic (în concediu) va putea să ia în bagaj Vitrina cu şarlatani sau Noi suntem români (nimeni nu-i perfect).
– Unde vei călători vara asta, atât fizic, cât și literar?
Mă bucur că delimitezi palierele şi că pot să-ţi răspund cu totală francheţe. Fizic, august este, de câţiva ani încoace, luna în care parcurgem un traseu francez. (Digi FM e în concediu.) Asta înseamnă două-trei zile la Paris la sosire şi înainte de plecare, precum şi ceva între ele. „Ceva”-ul din acest an este Alsacia, cu un supliment de Lorena, dacă ne ies toate calculele. Literar vorbind, sunt în plină scriere a unui roman care se petrece – ia să te văd – în Franţa. În Périgord-ul despre care am vorbit mai devreme. Romanul se cheamă Podul Diavolului şi, spre deosebire de celelalte romane aşa-zis internaţionale pe care le-am scris, îşi desfăşoară trama în prezent. Nu în Evul Mediu, nu în barocul de secol XVII, nu în secolul XIX, ci acum, în vremea noastră. Apar şi duhuri sau blesteme ale trecutului, apare şi un frison de policier, apare chiar şi evocarea lui André Breton – fără ca asta să-l facă un „roman literar”.
