Invitata cu nr. 52 în cadrul Anchetei „Călătorii literare”, o serie de interviuri de sezon cu scriitori români contemporani, este Diana Iepure.
Diana Iepure (n.1970, Chișinău) a absolvit Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Chișinău. A publicat volumele de poezie Liliuța. Editura Vinea, 2004, O sută cincizeci de mii la peluze, CDPL, 2011, În rest, viața e frumoasă, Casa de Editură Max Blecher, 2021. A tradus cărți de Boris Akunin, Alexei Salnikov și Serghei Timofeev, două antologii din clasici ai literaturii ruse: Iarna rusească, Ratio et Revelatio, 2013 și Pagini alese din literatura rusă a secolului XIX , Corint, 2017, precum și selecții din poezia unor poeți ruși contemporani: Andrei Sen-Senkov, Elena Fanialova, Iya Kiva, Irina Kotova, Olga Braghina, Tania Skarînkina, Kirill Medvedev, Oleg Bertollo. Poemele i-au fost traduse în neerlandeză, rusă, franceză, engleză, macedoneană, slovacă, poloneză. Cea mai recentă carte publicată este ,,În rest, viața e frumoasă”, Casa de Editură Max Blecher, 2021.
– Este pasionată de călătorii scriitoarea Diana Iepure?
Mi-ar plăcea să spun că sunt pasionată de călătorii, dar asta ar presupune, cred, o listă onorabilă de locuri exotice, spre care m-ar fi dus cândva paşii, avionul, vaporul sau balonul cu heliu. Dacă mă gândesc la Marius Chivu şi la săptămânile pe care le-a trait în Hymalaya sau la Florin Lăzărescu şi la escapadele lui din New Orleans, sau, de exemplu, la pictorul basarabean Ghenadie Popescu, care a călătorit, pe bicicletă, de la Chişinău până la Nice, îmi spun: pasionată eşti, dar eşti degeaba. Așa că răspunsul e da, îmi place să călătoresc.
Orice deplasare a mea din punctul A în punctul B este, pentru mine, o călătorie, inclusiv atunci când distanţa dintre aceste minunate puncte nu e decât de câţiva kilometri.
Călătoria a însemnat, de când mă ţin minte, libertate şi speranță, aventură şi responsabilitate, noi descoperiri. Şi mai înseamnă încă.
Primele mele călătorii conştiente, de una singură, au fost călătoriile cu vaporaşul Landîş (Lăcrămioara), un vaporaş care mă ducea duminica peste Nistru, în orăşelul ucrainean Iampol.
Adoram să ajung – căţărată pe o muchie îngustă, cu mâinile încleştate de o bară metalică – într-o lume atât de apropiată, dar atât de diferită de a mea. Mă fascina forfota oraşului, mă fascinau magazinele lui de jucării, librăria cu poveşti în ucraineană, din care mă străduiam să descifrez câte ceva, dar şi magazinul de fierării, lipit de librărie, cu tot felul de cuie, şuruburi și piulițe, lacuri şi vospsele, tonetele cu înghețată și butoaiele cu kvas.
Apoi au urmat alte călătorii şi descoperiri, cu Pazik-ul, un autobuz mic, oranj, care mă ducea spre satul bunicilor de pe tată, când îi aveam în grija mea şi pe fraţii mai mici, Victoria și Alexandru. Călătoria dura câteva ore şi vreo 60 de kilometri, destul cât să simți că eşti responsabilă de cărarea pe care o apuci, când cobori grăbită la o stație, alergi până la fântână de pe marginea drumului și scoți, în timp record, o găleată cu apă pentru a le potoli setea.
Apoi au urmat călătoriile mai lungi, cu trenul, pronind de la Vapniarka, alt orăşel ucrainean, prin Ucraina şi Belarus, spre Leningrad, Moscova, Riga. Peisajele care se tot schimbau, țăcănitul roților de tren, discuțiile interminabile cu colegii/vecinii de compartiment, cușetele de sus, care mi se păreau extraordinare, era bătaie pe ele, ceaiurile în suporturi metalice și fructele care se vindeau în gări, toate te făceau să te simți minunat și să-ți dorești ca drumul să dureze veșnic.
Cred că, începând de atunci şi până în ziua de azi, călătoriile îmi oferă un plus de adrenalină şi o dovadă concludentă că încă mai trăiesc.
Chiar de curând, în timpul unei călătorii la Săcele/Braşov, am mers cu băiatul unei prietene, într-o maşină de raliu. Şi mi-a plăcut. Am descoperit, în acea călătorie, oameni şi senzaţii şi m-am convins, iar, că, dincolo de călătoriile imaginare, foarte importante şi ele, avem nevoie de nişte călătorii reale, cu aventuri şi furtuni adevărate, fie ele şi la o azvârlitură de băţ.
– Cum ar trebui să fie călătoria perfectă pentru scriitoarea Diana Iepure?
De ceva vreme, călătoria perfectă, tot ea concediul perfect, înseamnă o călătorie împreună cu familia mea. Eu sunt un depozit de senzaţii şi stări, le acumulez, apoi mă alimentez, atunci când am nevoie, din ele.
– Care a fost însă călătoria reală, pe care ai făcut-o, care s-a apropiat cel mai aproape de perfecțiune?
Deşi sunt, într-un fel, o perfecţionistă, nu m-am gândit la călătoriile mele din acest punct de vedere. Dar ţin minte exact, cu lux de amănunte, momente în care am fost fericită, bucăți de cer, de mare, de drum, mirări, întâmplări dintr-un timp limitat, când toate grijile rămân abandonate la București.
De exemplu, ţin bine minte o trăsură albă, trasă de un cal alb, cu care ne plimbam, toți patru, eu, Florin, Cătălina și Felix, noaptea, la mare, între stațiuni. Copiii erau mai mici, dar la fel de cuminți ca acum, discutam câte în frunză și în iarbă (cred că așa se spune). Odată, vizitiul a vrut să ne facă o surpriză, ca unor clienți fideli și, pe neprins de veste, dintr-un difuzor ascuns, s-a revărsat o manea. Surpriza i-a reușit, am fost năuciți, după care am început să râdem de nu ne puteam opri nici când am coborât din trăsură. Râsul acela, trăsura albă, aerul de mare și faptul că eram împreună nu se pot compara cu nimic. Sunt multe momente de acest fel, ar trebui să le fac un inventar.
– Ce cărți de călătorie ai citit în copilărie și adolescență?
În copilărie şi adolescenţă, am citit ce se citea pe vremea mea: Jules Verne, Daniel Defoe, Jerome K. Jerome. Am citit, la un moment dat, Capitanul Fracasse, de Theophile Gautier, dar şi cărţi foarte bine scrise, din care nu lipsea linia ideologică, ca Doi căpitani, de Veniamin Kaverin, de exemplu. Îmi amintesc și despre o carte despre Magellan, dar nu era cea a lui Zweig.
– Acum, la maturitate, care sunt cărțile preferate de călătorie?
Cărţile pe care am început să le citesc şi de care nu mă pot desprinde, dar şi cărţi de poezie, din care îi pot citi lui Florin în maşină, ca să nu se simtă exclus din interacţiunea mea cu cărţile, să nu fie doar şofer. Aşa putem discuta ce ne place şi ce nu. E mai uşor decât la proză.
– Faci călătorii literare? Ai cărți-model (nu ghiduri de călătorie, ci beletristică) în funcție de care îți planifici călătorii?
Eu am ghidul meu de călătorii literare, care e Florin, soţul meu. El se ocupă de traseu, de cărţi şi chiar de imagini.
– Știu că sună clișeistic, dar ce cărți ai lua (nu neapărat) pe o insulă pustie sau într-o călătorie în locul tău de suflet, fie că e vorba de o insulă grecească sau caraibiană, fie în Provence sau Veneția?
Aş lua tot felul de cărţi, îmi e greu să spun acum. Cehov, Şukşin, Ilf şi Petrov, aş lua chiar şi O.Henry, cărţile căruia mi-au înveselit nişte zile în copilărie.
– Cărțile tale îndeamnă la călătorii și spre ce orizonturi? Care dintre cărțile tale se potrivesc cel mai bine pentru a fi luate în concediu?
Habar nu am care dintre cărțile mele îndeamnă la ceva sau dacă se potrivesc pentru a fi luate în concediu. Probabil că se potrivesc toate, depinde ce predilecţii are cel care pleacă în călătorie. Poezia e pentru amatorii de poezie. Iar traducerile deschid tot felul de orizonturi.
– Unde vei călători vara asta, atât fizic, cât și literar?
Vara asta voi călători pe traseul staţia de metrou Titan – staţia de metrou Eroilor.
Literar, voi călători în Ucraina anului 1919, prin intermediul cărţii ,,Samson şi Nadejda”, de Andrei Kurkov, pe care încep s-o traduc.
În concluzie, călătoriile mă fac fericită, îmi aduc bucurii și tot felul de satisfacții, dacă inima mea e împăcată și dacă îi am alături pe cei dragi mie.
