You Will Meet a Tall Dark Stranger (2010)

You Will Meet a Tall Dark Stranger (2010)
Regia: Woody Allen
Distributia: Antonio Banderas, Josh Brolin, Anthony Hopkins, Gemma Jones, Naomi Watts

Ceva se intampla cu Woody Allen… sau cu mine… nu stiu exact ce, dar au inceput sa imi placa din ce in ce mai mult ultimele sale filme. Productia sa din 2010, aparuta pe ecrane la Cannes, pare sa fi fost vazuta de foarte putine persoane si, daca ma grabesc, pot fi primul spectator care posteaza o recenzie pe IMDB. Filmul va fi lansat in octombrie in Israel si, pe 15 august, l-am vazut la o avanpremiera la Cinemateca din Herzlya.

Cu acest film, Allen se intoarce in Anglia, dar sunt destul de putine lucruri britanice in film, cu exceptia locului unde se petrece actiunea si a citatului introductiv din Shakespeare. Povestea s-ar fi putut intampla la fel de bine in Manhattan sau intr-un alt colt din lumea lui Allen.

Citatul pe care l-am mentionat este despre sensul vietii, ce nu lasa nimic la voia sortii sau spre tintele mai inalte din vietile noastre, ci mai degraba lasa o multime de lucruri in voia hazardului si incearca sa gaseasca un suport care sa ne determine sa depasim obstacolele, orice fel de suport, fie el un vis, o superstitie ieftina sau chiar o inselaciune. „The Tall Dark Stranger” din titlu poate fi un barbat superb la care viseaza femeia din film sau poate chiar sfarsitul intunecat care ne asteapta pe toti la linia de sosire.

Fiecare dintre personajele din film isi gaseste propriul truc sau minciuna sau frauda pe care sa se bazeze. Helena Shepridge (minunata actrita britanica Gemma Jones) este abandonata de sotul ei Alfie (Anthony Hopkins) si gaseste refugiu si sfaturile necesare intr-o ghicitoare falsa, care ii spune ceea ce ea doreste sa auda. Daca ghicitoarea ei este reala, putem spune ca celelalte personaje au fiecare propriul ghicitor virtual. Alfie se casatoreste cu o prostituata pe jumatate varsta lui, intr-o tentativa vanituoasa de a-si recastiga tineretea, dar traieste o deceptie asa cum era de asteptat.

Fiica Helenei, Sally (Naomi Watts), are fantezii despre o relatie amoroasa cu bogatul ei sef, proprietar de galerie de arta (Antonio Banderas). Sotul ei, Roy (Josh Brolin), incearca fara succes sa vanda cel de-al doilea roman al sau, apoi soarta si frauda combinate il ajuta sa faca un salt aparent inainte, care ii permite sa isi insele sotia si sa indrazneasca sa isi dea intalnire cu vecine din cladirea din apropiere, pe care el o observa intr-o maniera de privire la furis, care ii permite lui Allen sa il copieze pe Hitchcock. Fiecare din personaje are urcusuri si coborasuri, de fapt mai multe coborasuri decat urcusuri, dar ne aflam in filmele lui Woody Allen, nimeni nu este cu adevarat infometat, suferinta este existentiala si, in ciuda tuturor problemelor de viata, exista intotdeauna bani pentru mese bogate si pentru whisky.

Povestea se poate incheia in orice moment, zece minute mai devreme sau zece minute mai tarziu. Fiecare dintre personaje trece prin convulsii ale destinului, dar povestea si filmul trebuie sa se sfarseasca, cum totul se sfarseste, dar fara a se cauta motivatiile sfarsitului, doar se termina. Combinatia dintre povestirea iscusita si finalul abrupt prinde foarte bine. Pentru ca finalul nu este „servit pe tava”, trebuie ca spectatorul sa il incarce cu ceva insemnatate, daca ar exista una. Si totusi impresia generala este ca am vazut o bucata de viata asa cum Woody Allen intelege viata, si este amuzanta si bine interpretata, actorii parand foarte confortabili in filmele lui Woody Allens, le place sa joace in acest film si, in unele cazuri, se afla in cele mai bune roluri ale carierei lor (Mi-au placut interpretarile lui Brolin, Jones si Watts).

Sunt putine lucruri pe care le cunosc despre anul viitor (nu am indemanare de ghicitor, imi pare rau), dar unul dintre ele pe care il stiu sigur este ca va exista un nou film al lui Woody Allen pe ecrane. Poate va fi despre un regizor care face un film in fiecare an, nu stiu. Sunt insa multe sanse ca acesta sa imi placa.

Nota: 7/10