Professione: reporter (1975)
Regia: Michelangelo Antonioni
Distribuția: Jack Nicholson, Maria Schneider, Jenny Runacre
‘The Passenger’ sau ‘Professione: reporter’ (titlul original) al lui Michelangelo Antonioni este un caz de studiat al unui film remarcabil al unuia dintre regizorii importanți ai istoriei cinematografiei, film care își schimbă semnificația și înțelesurile în timp, rămânând însă o operă de mare intensitate și calitate. Realizat în 1975, filmul are un loc bine definit și în cariera cinematografică și în viața regizorului italian. Filmul său precedent ‘Chung Kuo – Cina’ fusese un documentar realizat în China în 1972 în plină revoluție culturală. Desi nu conținea nicio critică, ci doar aducea pe ecran o bine cenzurată versiune a unei realități din care echipa de filmare văzuse doar o parte și i se permisese să filmeze și mai puțin, filmul nu a plăcut politrucilor chinezi și – se pare – lui Mao însuși, fiind interzis în China vreme de trei decenii. Acuzat de tendințe contra-revoluționare și chiar fasciste, Antonioni (om cu vederi de stânga de altfel) realizează după acel documentar ‘The Passenger’, un film despre un reporter care se decide să-și schimbe identitatea de oglinditor obiectiv a realității cu cea a unui neguțător de arme, implicat și simpatizant al unor mișcări politice revoluționare în centrul Africii. Numele filmului a dat naștere unor interpretări diferite, dar poate cea mai interesantă este cea a rolului de ‘pasageri’ pe care fiecare dintre noi îl jucăm de la naștere la moarte, și sensul pe care îl dam acestei călătorii.
Ce rămâne din acest film la 45 de ani de la realizare, și cum poate fi el văzut și înțeles de cei care nu cunosc biografia regizorului? Am încercat să fac acest exercițiu mental în timp ce vedeam filmul. Probabil că o parte dintre detaliile politice au evoluat, dar nu și esența. Statele africane sunt și astăzi ca și atunci pradă corupției și tendințelor dictatoriale, și mișcări rebele pun autoritatea centrală la încercare, fiind caracterizate drept teroriste sau luptătoare pentru libertate funcție de orientarea politica a celui care aplică etichetele. Meseria de ziarist este la fel de periculoasă acum ca și atunci, și dilemele reporterilor care uneori sunt obligați la concesii pentru a reuși să obțină materiale sau interviuri cu lideri politici cu antecedente dubioase sint la fel de actuale. Câteva dintre elementele povestirii sunt mai puțin temporale. Eroul principal intepretat de Jack Nicholson își asumă identitatea unui străin pe care îl întâlnise întâmplător în Africa și care murise subit. Acest gen de intrigi bazate pe jocuri de identități a stat la baza a numeroase thrillere. Reporterul care preluase identitatea falsă a unui neguțător de arme devine la un moment dat ținta urmăririi tuturor, prieteni și dușmani. Legătura sa cu o tânără întâlnită pe drumurile Europei (Maria Schneider) este descrisă în mod cât se poate de detașat, fetei nici macar nu îi aflăm numele. Este aceasta o legătură întâmplătoare, sau o adevărată șansă de schimbare? În definitiv identitatea nu înseamnă doar numele de pe pașaport ci și sentimentele și relațiile cu cei din jur.
Suntem într-un film al lui Antonioni, deci ne putem aștepta la eroi singuratici și interiorizați, care comunică în mod lacunar. Vizual spațiile par să-i copleșească de multe ori pe eroi. Povestea începe în Sahara. Deșerturile fac parte dintre decorurile preferate ale lui Antonioni. Spania sfârșitului de dictatură (filmările au avut loc în 1975, anul morții lui Franco, acțiunea petrecandu-se în 1973) este și ea mult mai puțin populată decât avea să devina în deceniile următoare și la fel de arsă de un soare nemilos. Un element original este cel al operelor arhitectonice ale lui Gaudi din Barcelona. Genialul arhitect catalan era probabil pe atunci mai puțin faimos decât astăzi, altfel mă îndoiesc că un reporter reputat nu ar fi auzit despre el. Prezența artei lui Gaudi în film oferă nu numai un contrapunct vizual poveștii de dragoste care se înfiripă intre reporter și Fată, dar și o aluzie la angajarea și pasiunea care stau la fundația vieții și arderilor sale. Dialogurile excelente, de multe ori cu sensuri multiple sunt susținute de interpretările de excepție ale lui Jack Nicholoson într-unul dintre rolurile semnificative ale tinereții sale și de Maria Schneider a cărei frumusețe și prospețime strălucesc aici chiar mai mult decât în ‘Ultimul Tango din Paris’. În fine, avem în acest film o scenă finală de antologie, care doar daca ar fi ea ar merita ca cei care nu l-au văzut să caute imediat să vadă filmul. Este una dintre acele scene pe care le văd și le revăd oricând, și despre care pot spune: ‘iată de ce iubesc filmele!’.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
