Napoleon (2023)
Regia: Ridley Scott
Distribuția: Joaquin Phoenix, Vanessa Kirby, Tahar Rahim
Cu câteva filme în urmă discutam despre acea categorie de regizori care au ajuns la vârsta și gradul de maturitate, celebritate și independență financiară la care nu mai au nimic de demonstrat sau de cucerit, și își pot permite să facă aproape orice proiect cinematografic doresc. Ridley Scott face și el parte din această categorie, alaturi de Wim Wenders și de Martin Scorsese, ale căror filme le-am văzut recent. La fel ca și aceștia, nu pare a avea gânduri de retragere sau de încetinire a ritmului de muncă. ‘Napoleon’ (2023) este o antrepriză grandioasă, iar un sequel la ‘Gladiator’ se află deja în producție. Mărturisesc că am ajuns la vizionare cu destul de multe temeri inspirate de ecourile negative de tot felul legate de acest film care au ajuns la mine și că am sperat că ele îmi vor fi infirmate. Din păcate, în mare parte, temerile s-au dovedit justificate. ‘Napoleon’ este o producție fastuoasă, în care s-au investit mulți bani și talent, dar care se dovedește, în cea mai mare parte a timpului, lipsita de coerență și de emoție.
S-ar putea ca Napoleon să fie o personalitate prea mare pentru un singur film. Stanley Kubrick poate că ar fi realizat marele film despre Napoleon, dar moartea i-a curmat planurile, și scenariul său este acum dezvoltat de Steven Spielberg într-un serial de televiziune de multe ore. ‘Napoleon’ al lui Ridley Scott are și el, de altfel, în varianta streaming, vreo patru ore de proiecție. Eu am văzut varianta difuzată în cinematografe, ceva mai lungă de două ore și jumătate, durată care astăzi este considerată ca ‘normă’. Acțiunea îl însoțește pe Napoleon de la perioada Terorii de după Revoluția Franceza până la exilul și moartea sa pe insula Sfânta Elena. Îi urmărim ascensiunea politica, grandoarea și căderea și-l urmărim în câteva dintre bătăliile care l-au consacrat ca pe unul dintre cei mai importanți conducători militari din istorie. Toate acestea sunt însă narațiuni colaterale pentru firul principal al acțiunii care este povestea de dragoste dintre Napoleon și Joséphine de Beauharnais, devenită Joséphine Bonaparte, prima sa soție și singura sa mare iubire, conform scenariului, dar și a relatărilor și documentelor epocii.
În opinia mea licențele istorice sunt permise în filmele de ficțiune, inclusiv în biografiile romanțate. Istoria se învață din cărți sau muzee, nu din filme. Scenariștii își pot permite ce libertăți doresc și consideră că servesc adevărului artistic al filmului. De exemplu, scena care deschide ‘Napoleon’ ni-l arată pe căpitanul Bonaparte asistând la execuția reginei Marie-Antoinette. Nu este o scenă autentic istorică, dar ideea delimitării napoleoniene de perioada tumultoasă a revoluției franceze este bine servită. Nu mă deranjează deci numeroasele alte libertăți pe care și le-a permis scenariul, semnalate copios în comentarii ale cunoscătorilor în detalii ale istoriei Franței. Impresia generala este însă de superficialitate și de recurs la anecdotică, mai ales în ceea ce privește descrierea celorlalți suverani ai Europei din acea perioada. Împărații Austriei și Rusiei sunt mai degrabă niste caricaturi. Foarte multe alte personaje apar pentru o scenă și dispar, și chiar cele cu care scenariul a fost mai generos sunt lipsite de contur. Scenariștii se pare că s-au bazat pe cunoștințele de cultura generală ale spectatorilor pentru a completa ceea ce filmul nu spune despre personaje istorice precum Talleyrand sau ducele de Wellington. Scenele de pe câmpurile de lupta sunt cele mai reușite din film, în opinia mea, de la descrierea sângeroasă a victoriei de la Toulon și până la dezastrul (pentru Napoleon) de la Waterloo – detaliate, spectaculoase, clare, cu un realism aproape naturalist, care redă și spectacolul istoric dar și durerea și cruzimea bătăliilor.
Linia principală a filmului – povestea de iubire dintre Napoleon și Joséphine este cea care însă m-a dezamăgit. Tocmai aici, pentru prima data după multă vreme mi s-a părut că Joaquin Phoenix nu face un rol extraordinar. Manierele cazone și caracterul impulsiv atribuite lui Napoleon mi s-au părut exagerate – în definitiv personajul nu fusese vreun sergent ci general de armată și descendent dintr-o familie de mici nobili italieni. Vanessa Kirby este în schimb o revelație. Actrița reușește să convingă că domina relația din punct de vedere sentimental. Problema este iar cu scenariul (scris de David Scarpa). De exemplu, nu înțeleg de ce, dacă tot a fost prezentată în contrapunct cu Napoleon, nu a fost menționat rolul de patroană a artelor jucat de împărăteasa Joséphine. Ea a fost cea care a transformat multe dintre palatele puterii franceze în centre artistice și viitoare muzee deschise publicului. În fine, pe scurt, iubirea dintre Napoleon și Joséphine care ar trebui să fi fost axa emoțională a filmului m-a lăsat rece. Istoria spune că numele împărătesei a fost ultimul cuvânt rostit de Napoleon pe patul de moarte. Faptul este menționat, în scris, după ultima scena a filmului. Necinematografic și prea târziu pentru a resuscita emoția spectatorilor.
Nota: 6/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, Youtube.com)
