Dupa dealuri (2012)

Dupa dealuri (2012)

Regia: Cristian Mungiu
Distributia: Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuta, Dana Tapalaga

Festivalul de Film de la Haifa care se desfasoara in aceasta saptamana a intins covorul rosu pentru Cristian Mungiu. Acum cateva saptamani criticul (dintre cei mai reputati in Israel) Yair Raveh mentiona filmul ‘Dupa dealuri’ ca pe unul dintre cele mai asteptate filme la aceasta editie a festivalului, iar sambata in emisiunea de cinema cea mai importanta a televiziunii israeliene prezenta lui Mungiu alaturi de regizorul rus Alexsandr Sokurov era marcata ca un eveniment si insotita de referiri extrem de elogioase despre regizor si filmele sale venite din partea lui Yaron Shamir, directorul de programe al festivalului.

Profitand de zilele de vacanta de aici am facut ieri seara excursia pana la Haifa (vreo 80 de kilometri de orasul in care locuiesc) pentru a vedea filmul, care nu sunt sigur ca va ajunge si in programare comerciala in salile de aici. De data aceasta m-am intors cu sacul plin de la pomul laudat. ‘Dupa dealuri’ este un film puternic, sensibil, adevarat, frumos cinematografic. Un film de Cristian Mungiu.

Ca multe alte filme de calitate exista multe citiri posibile ale acestui film si sunt convins ca receptarea si intelegerea lui este si va fi diferita functie de experienta personala a spectatorilor, relatia lor fata de conceptele de credinta si prietenie care sunt abordate in film, cunoasterea realitatilor Romaniei de astazi si legatura de mai aproape sau mai departe cu acestea. Inainte de toate insa cred ca filmul acesta trebuie privit ca o opera de arta, o reflectare si o opinie despre un fragment din realitate, el nu este, nu se doreste si nu pare a se declara in niciun moment cu o singura exceptie pe care o voi mentiona mai incolo ca o judecata care sa decida sau sa exprime un adevar absolut despre intreaga realitate si nici macar despre micul univers al personajelor sale. Spectatorului ii este lasat dreptul de a decide sau de a judeca, de a compatimi sau de a se indigna. Fiecare o face pe propria raspundere.

Intr-un fel, subiectul din ‘Dupa dealuri’ preia una dintre temele centrale din ’4 luni, 3 saptamani si 2 zile’, cea a prieteniei intre doua personaje feminine, doua tinere abia iesite din adolescenta, care trebuie sa infrunte o lume plina de pericole. Spre deosebire de filmul premiat la Cannes acum cativa ani, eroinele sunt fete mult mai simple ca educatie, marcate de soarta din nastere, fiind abandonate intr-un orfelinat, unde se gasesc, se imprietenesc, si sunt destule indicii in film care arata ca relatia lor devine mult mai mult decat o simpla prietenie. Soarta le desparte pentru o vreme si in momentul regasirii cu care incepe filmul Alina (Cristina Flutur) se intoarce din Germania pentru a o lua pe prietena sa Voichita (Cosmina Stratan) cu ea la munca in strainatate.

Fac aici o pauza pentru a mentiona unul dintre acele elemente de conceptie care poarta marca Mungiu, ajutat in acest film de extraordinara cinematografie a lui Oleg Mutu. Filmul se vrea povestit in mare masura din perspectiva Voichitei si prima scena ne-o prezinta pe Voichita filmata din spate (vedem doar o broboada neagra de maicuta) avansand spre intalnirea cu prietena sa. Aici se deschide o paranteza care cuprinde aproape tot filmul, pana la penultima scena despre care nu voi spune prea multe pentru a nu dezvalui din actiune, dar voi preciza ca este filmata cu focusul spre ochii larg deschisi ai aceleiasi eroine, filmata din fata, ochi care reflecta inceputul intelegerii intregii tragedii care a avut loc in cele 150 de minute cinematografice care au trecut – asta in timp ce un alt dialog nelipsit de semnificatie are loc in primul plan neclar. Nu intotdeauna actiunea din primul plan este insa cea care conteaza par a ne spune regizorul si operatorul, uneori mult mai importante sunt emotiile celor care se afla in fundal.

Relatia dintre Alina si Voichita evolueaza lent, sub ochii nostri. Alina o gaseste pe Voichita impacata cu lumea dupa ce isi gasise adapostul spiritual in comunitatea unei mici manastiri intre dealurile Romaniei adanci, intre maicute si sub indrumarea preotului (Valeriu Andriuta) pe care il numeste afectuos ‘tati’. Viata ascetica a calugaritelor, relatiile de intrajutorare cu satul sau micul orasel din preajma sunt descrise simplu si sincer, ele par pozitive si benefice intr-o lume care se schimba spre necunoscut si nu neaparat spre bine. Este drept ca accentul este spre materialitatea primara, spre solutiile care ofera linistea si refugiul in ritual mai degraba decat intr-o spiritualitate adanca dar nici alte institutii prezente in film (spitalele, politia) nu par a fi capabile sa ofere raspunsuri mai clare sau solutii problemelor cu care se confrunta oamenii.

Prietenia sau mai mult decat prietenia, dragostea dintre cele doua fete evolueaza lent spre tragic. In timp ce pentru Alina dragostea pentru Voichita reprezinta o obsesie, Voichita incearca sa o atraga spre prietena ei spre viata pe care ea o alesese. Mungiu nu da multe explicatii nici in ceea ce priveste profunzimea sau motivatiile credintei Voichitei si nici in legatura cu izbucnirile violente ale Alinei, de multe ori acestea nu sunt aratate explicit, le cunoastem prin ochii altor personaje. Este acesta un caz de posesie, si atunci recursul la exorcism ar putea fi motivat, macar prin prisma unei anumite categorii de credinte religioase? Sau poate este vorba despre o boala mintala, poate in familie, poate ereditara asa cum este sugerata de personajul fratelui (Ionut Ghinea)?

Am fost invatati sa credem ca bolile se vindeca in spitale sau in insitutii medicale specializate, ca stiinta mai devreme sau mai tarziu le da de hac. Nimic din aceasta nu se intampla in film, sistemele profane par a fi neputincioase cand se confrunta cu cazul Alinei, si recursul la sacru, chiar la o forma extrema a sa pare justificat in logica actiunii. Momentul de cumpana si de rupere este cel al deciziei, al anularii liberului arbitru. Este singurul moment in care simtim ca Mungiu ia o atitudine. Toata lumea este bine intentionata cand este luata hotarirea de a recurge la exorcism, dar lipsa unei autoritati care sa ia o decizie in ceea ce priveste soarta unui om impinge lucrurile pe o panta fatala. De aici urmeaza partea extrema, in parte violenta a filmului, din nou narata detasat, cu atentie la detaliu, la detaliul semnificativ emotional in special. Pentru o clipa insa masca neutralitatii lui Mungiu imi pare ca a cazut.

Nu ma voi incumeta sa descriu multele momente de frumusete si adevar din acest film. Mungiu creaza impreuna cu operatorul sau o imagistica a vietii micii manastiri care ramana imprimata in memorie, cu albul neprihanit al zapezii incapabil sa purifice sau macar sa acopere oroarea. Adevarul va iesi la lumina, mai devreme sau mai tarziu, in termenii societatii profane. Nu si in termenii spirituali, ai lumii sacre, a doua jumatate a realitatii spre care acest film incearca sa deschida o poarta. Mai vedem in film si multe mese, lui Mungiu ii place sa filmeze oamenii asezati in jurul mancarii, si aceasta capata in iconografia si modul de viata crestin semnificatii amplificate, aici insa lipsesc, golite de acea dimensiune spirituala care lipseste in film in ciuda prezentei institutiilor bisericesti. Ca intotdeauna la Mungiu si la alti reprezentanti ai generatiei sale, detaliile sunt la fel de importante ca si intregul, personajele secundare sunt la fel de riguros alese si fiecare este un portret viu si complex ca si cele principale. Jocul actoricesc este impecabil.

Ultima scena a filmului este filmata din duba politiei care ii ia pe o parte dintre eroii principali ai filmului spre ancheta. Suntem in oras, a doua zi dupa ninsoare, in acea zi in care zapada din orase se transforma in mazga. Masina este oprita la o intersectie destul de aglomerata, doua indicatoare indica directii opuse in care calatorii daca urmeaza indicatoarele vor ajunge la o biserica sau o manastire. Dar ele sunt in directii opuse. Incotro s-o ia calatorul? Apoi o masina trece in viteza alaturi si parbrizul este improscat si se acopera de noroiul orasului profan. Stergatorul este actionat, dar nu este suficient. Imaginea este neclara, pana si indicatoarele contradictorii spre simbolurile prezentei religiei au disparut. Ecran negru. Creditele de sfarsit.

Nota: 9/10