Dovlatov (2018)
Regia: Alexei Gherman Jr.
Scenariul: Alexei Gherman, Iulia Tupikina
Distributia: Milan Maric, Danila Kozlovski, Helena Sujecka, Artur Beşastni
Din nou un film greu si dureros, cu puterea speciala de a transporta spectatorul in vremuri de trista amintire… o amintire atat de trista si de amara, incat este normala aprehensiunea care ma apasa. Sentimental acesta este explicabil, prin faptul ca asa cum am scris ca motto la aceasta cronica, “trecutul pandeste dincolo de usile inchise”, trecutul este la un pas distanta si se pare se zbate sa se strecoare iarasi in vietile noastre.
Avand o experienta mai indelungata de viata bine informata in “raiul” comunist, citind mai apoi cam toate cele la care am avut acces, referitor la privatiunile exprimarii intelectualilor din minunatul “lagar socialist”, cele 6 zile de noiembrie 1971 din viata lui Serghei Dovlatov, vin sa mai puna ceva sare pe o rana niciodata vindecata.
Filmul lui Alexei Gherman vine la mine dupa “Afterimage” din 2016, al lui Andrzej Wajda, deosebirea fiind ca Wajda se apleaca asupra calvarului unui singur reprezentant al lumii artistice, un pictor in lupta cu sistemul, pe cand la Gherman suntem in inima boemei leningradene, alaturi de reprezentanti ai intelectualitatii si ai lumii artistice, rezistenti la acelasi sistem cu accente kafkiene.
Si daca privim cu ochii mintii larg deschisi, suntem datori sa vedem incoltind in jurul nostru samburii unei noi societati autotariste, tolanita pe autosuficienta, incultura, xenofobii, nationalism…prin urmare… cine iese din rand, cine manifesta capacitate si talente reale si indrazneste sa se exprime liber – prin scris, prin culoare, prin sunet – devine paralel cu drumul. Doamne-fereste, sa mai aiba dumnealui si alte extractii identitare la origine – sa fie sas, sau ungur, sau evreu… prin urmare sa nu fie roman verde… e clar, nu e de-al nostru, de la talpa tarii.
Dar sa ne intoarcem la cele 6 zile – suficiente pentru a comprima inlauntrul lor (cu nopti cu tot), atmosfera vremurilor! Ridicolul si umilintele prin care romancieri de talent, poeti de mare valoare, pictori echivaland crema mondiala a noilor curente in artele plastic… inecandu-si in alcool neputinta de a iesi in public cu arta lor, nepublicati, fara vernisaje. Umilinta de a fi siliti sa incropeasca pentru “gazeta de perete a santierului naval” articole omagiale, in cea mai scartaitoare limba de lemn. Umilinta de a folosi frumoasele cuvinte ale limbii materne, pentru a elogia ideile carambolesti ale unor falsi Dostoievski, Puskin, umilinta de a asista la pierderea culturii ruse (nimeni nu mai stie de un Mandelstam, de un Blok, durerea de a nu avea acces la marea literatura universala, durerea de a trai intr-o lume in care nebunia devine normalitate. O normalitate nebuna, in care daca te recomanzi unei “tovarasele”, drept Franz Kafka, aceasta iti ia spusele drept bune si te striga Franz!. O normalitate nebuna in care poetul de rasa este obligat sa scrie poezii imbecile despre electrificarea tarii, despre idealurile socialiste… O normalitate nebuna in care unui tata ii este imposibil sa gaseasca de cumparat o papusa pentru fiica lui.
O lume in care “talentul si succesul sunt notiuni perpendiculare”.
O lume in care redactiile predau manuscrisele valoroase ale scriitorilor si poetilor, drept maculatura pentru a fi trimisa la topit. Si exista in film scena cumplita a imensei curti interioare (cu miasma de curte de inchisoare), presarata de file de manuscrise ucise.
Si de la uciderea de carti, mai este doar un pas pana la uciderea celor care indraznesc sa activeze in umbra samizdatului, au tupeul sa violeze realismul socialist in arta si se tavalesc in mazga cosmopolita a vestului. Uciderea mascata in mijlocul drumului, impingerea catre sinucidere, obligarea psihica de a renunta la patria mama si de a lua drumul pribegiei…
Mari scriitori si poeti si pictori si ganditori, un Dovlatov, un Brodski, un Ṣolom, un David… Cat curaj iti trebuie sa ramai tu insuti, daca esti un nimeni pentru ei, cei de la putere.
6 zile din noiembrie 1971, din viata acestor oameni, din viata lui Dovlatov. In prag de marea sarbatoare a revolutiei. L-am inteles o data in plus pe Soljeniţîn cu al sau “O zi din viata lui Ivan Denisovici”.
O atmosfera felliniana, cu nuante kafkiene, paharele se golesc, versurile trec de la unul la altul, sunetele jazzului decadent murmura a planset si jale in interpertarea unei orchestra a sperantei, se vorbeste in soapta despre Nabokov si Lolita lui, fumul de tigara impanzeste intortocherile pasilor prin camere, culoare si sali nesfarsite… Destine frante…Autoritatile neaga realitatile…
Ca sa supravietuiesti, trebuie sa abdici… sau sa fugi!
Si uite-asa, Brodski, Iosif Brodski – marele poet rus – mare iubitor al Rusiei (acuzat, tarat prin procese, inchis), pleaca in 1972. In 1986 – este marele laureat al Premiului Nobel pentru Literatura. Moare la nici 56 de ani, la New York. Pana la sfarsitul sau nu si-a mai putut vedea parintii.
Dovlatov, Serghei Dovlatov, jurnalist si scriitor – cu origine armeana si evreiasca, niciodata admis spre publicare in Uniunea Sovietica si prin urmare, neputand fi primit in Uniunea Scriitorilor, reuseste sa emigreze in 1979, impreuna cu mama sa, aducandu-si alaturi apoi, sotia si fiica. O viata si mai scurta de cat a lui Brodski. Dovlatov a murit in 1990, la nici 49 de ani. Dar o viata incununata in final, cu opera scrisa si publicata a sa.
Iosif Brodski a spus despre Dovlatov: “He is the only Russian writer whose works will be read all the way through” si “ The decisive thing is his tone, which every member of democratic society can recognize: the individual who won’t let himself be cast in the role of a victim, who is not obsessed with what makes him different”.
Filmul construieste pe mana regizorului Alexei Gherman si a directorului de imagine Lukasz Zal, o atmosfera profund disperat-incetosata-boema a orasului si figurilor celor doua armate: oamenii muncii socialiste si deznadajduitii-umilitii-intelectualii-artistii. Soldati si prizonieri. Maniera suprarealista, innecata in fum de tigara, abur de alcool si spirit. Imagini extrem de plastice. Spectatorul este martor mut, inmarmurit al acestor destine, care numai prin fuga silita, si-au putut exprima talentul si si-au intiparit numele in cartea culturii universal. “Din pacate, el (Dovlatov) nu a aflat niciodata”.
Desi umbre preumblandu-se prin ceata si fumul incaperilor supraaglomerate, fiecare personaj este unicat, recognoscibil si admirabil construit.
Dovlatov… In ebraica “dov” inseamna “urs”. Si Alexei Gherman s-a oprit asupra lui Milan Maric, actor sarb, cunoscut pentru cateva roluri in cinematografia balcanica – un trup bine cladit, cu umeri largi (sugerand un urs chiar ursul siberian), dar cu o figura senina, angelica uneori, cu un misterios zambet bine ascuns, cu simtul unui umor negru (caci negre sunt si unele momente care chiar trezesc umorul). In temnita cenusie a idealului communist sovietic, printre marionete manuite de sforile trase de “tatucul” secretar general al partidului, Dovlatov (visandu-l repetitiv pe Brejnev) si cei de-o seama cu el, sunt singurii oameni, dotati cu intelect, suflet si talent. Si cu visul de a-si implini chemarea. Multe, enorm de multe puncte commune cu istoria noastra si a tuturor tarilor incorsetate si siluite in “lagarul” socialist. Groaznic cuvant “lagar”. Oare am scapat definitiv?
Parerile sunt tare impartite in mass media privind DOVLATOV! Plictis si totala neintelegere si neapreciere la multi, admiratie la altii (putini).
Premiat anul acesta la Berlin cu doua trofee (Ursul de argint pentru contributie artistica si Premiul Berliner Morgenpost Reader’s Jury). Eu l-am apreciat special, desi m-a impovarat cu aduceri aminte dureroase si cu semne de intrebare privind viitorul pe termen lung.
