System Crasher (2019) – Copilul-problemă
Regia: Nora Fingschiedt
Scenariu: Nora Fingschiedt
Distribuţie: Helena Zengel, Albrect Shuch, Gabriela Maria Schmeide, Lisa Hagmeister
Distribuit în România de Bad Unicorn, în cinematografe din 6 decembrie
System Crasher nu este neapărat o peliculă despre un copil-problemă (așa cum îi spune titlul românesc), ci despre un sistem greşit, despre erori grave făcute de oameni care au devenit părinţi, dar care nu merită sub nicio formă să procreeze, dând astfel naştere la viitori monştri şi la nişte fiinţe neînţelese, lipsite de iubire, în căutare continuă de afecţiune şi care, în goana lor după o inimă deschisă, fac ravagii fizice, psihice şi emoţionale.
Un astfel de copil este Bernadete „Benni” Klaass, o fetiţă de 10 ani, care are serioase probleme şi tulburări de comportament – ceea ce americanii numesc „anger management issues” (un aspect al vieţii contemporane din ce în ce mai întâlnit atât la copii, cât şi la adulţi). Lipsa unei figuri paterne autentice, frica unei mame aparent iubitoare, dar iresponsabile cu o viaţă haotică care o îndepărtează pe Benni de fiecare dată, doar pentru a-şi găsi alt şi alt bărbat fac din mica protagonistă a filmului un personaj pe cât de tulburător, pe atât de emoţionant şi cu care privitorul ajunge să empatizeze până în cele mai adânci unghiuri ale sufletului. De ce?, v-aţi putea întreba. Poate pentru că fiecare din noi ne identificăm mai mult sau mai puţin cu problemele pe care Bernadete le-a întâmpinat încă din cea mai fragedă pruncie. De cele mai multe ori probabil că refuzăm să recunoaştem, dar societatea de câteva decenii a dus la o înstrăinare a copiilor faţă de părinţi, iar uriaşele „gropi” de vârstă dintre generaţii nu ajută nicidecum la îmbunătăţirea acestor relaţii. Trebuie să adaug că aceste diferenţe de vârstă provin tot dintr-o modificare negativă şi continuă a societăţii, care obligă indivizii să alerge după cariere şi să aibă din ce în ce mai puţin timp pentru vieţile personale şi pentru familie. Nu în ultimul rând, filmul propune încă două teme adiacente, dar la fel de importante: violenţa domestică ce duce la crearea unor posibili agresori maturi, precum şi capacitatea unui educator de a modela şi modifica personalitatea unui copil „problemă”. Iar aceste două aspecte amintite fac din acest film o necesitate pentru orele de pedagogie de la cursurile de specialitate româneşti. Şi mai mult nu vreau să adaug.
Dar pentru a mă întoarce la filmul Norei Fingscheidt, trebuie subliniată performanţa incredibilă ale micii Helena Zengel, interpreta lui Benni. Rareori mi-a fost dat să văd o actriţă capabilă de atâta versatilitate, de o frumuseţe interioară aparte pe care ştie şi reuşeşte să o scoată la suprafaţă cu mare atenţie. Este evidentă mâna regizoarei ce se observă în modul în care a fost construit personajul fetiţei cu tulburări de comportament. Însă fără aportul de necontestat al talentului şi inteligenţei Helenei Zengel, eforturile echipei de creaţie şi producţie ar fi fost în van. Alături de ea, Albrecht Schuch creionează un personaj pe cât de diferit de Benni, pe atât de interesant şi captivant. Însoţitorul de şcoală al Bernadetei este singurul adult care încearcă cu tot dinadinsul să provoace o schimbare fundamentală în comportamentul şi psihicul micuţei sale „cliente”. Din aproape în aproape, Michael Heller (sau „Micha”, cum i se spune) face paşi spre a o cuceri şi, eventual, schimba pe Benni. Şi nu se fereşte în a folosi metode complet neortodoxe din punct de vedere al psihologiei copilului. Actorul german îşi construieşte personajul cu mare atenţie la detalii, dezvăluind din gesturi, din priviri, din modul de a vorbi, trecutul la fel de agitat precum cel al fetiţei de care trebuie să se îngrijească. De altfel, ni se demonstrează că apariţia lui Micha în viaţa fetiţei duce la o schimbare în bine a personalităţii ei – desigur, totul realizându-se în trepte, încetul cu încetul, dar sigur. Şi aceasta pentru simplul fapt că însoţitorul şcolar a fost într-o situaţia asemănătoare în copilărie, o înţelege pe Bernadete, îi cunoaşte cea mai ascunsă şi puternică dorinţă (aceea de a iubi şi a fi iubită, chiar dacă nu de propria mamă) şi ştie cum să o facă să devină deschisă, comunicativă şi cum să îi tempereze pornirile şi ieşirile de sălbăticie involuntară. Nu pot uita nici performanţele artistice ale Lisei Hagmeister (Bianca Klaass) sau Gabriela Maria Schmeide (Frau Bafane, asistenta socială a Bernadetei), ambele actriţe lăsând în urmă puternice impresii prin construcţia personajelor lor.
Ceea ce a făcut filmul şi mai cutremurător şi foarte greu de urmărit, dar care i-a adăugat şi mai multă valoare artistică şi emoţională (cel puţin din punctul meu de vedere), este modul realist, aproape naturalist în care este filmat, alăturând imagini ce par că sunt surprinse cu o cameră manuală altor cadre cu conţinut de flashback (foarte scurte, de altfel, ca nişte amintiri fulgerătoare). Toate acestea conduc la un sentiment neliniştitor, apăsător, amestecat cu o mare durere şi cu teamă de ce va fi. Iar finalul nu face altceva decât să confirme aceste presentimente. Însă nu vă dezvălui mai multe. Căci System Crasher este o experienţă ce trebuie să o aibă fiecare spectator individual. Şi ar fi bine ca această experienţă să aibă loc în intimitate, fără prezenţa altcuiva ce ar putea să vă distragă atenţia. Pentru că filmul Norei Fingscheidt este o adevărată lecţie de viaţă, în care fiecare detaliu contează.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, imagini de presă Bad Unicorn)
