Le procès (1962)
Regia: Orson Welles
Distribuția: Anthony Perkins, Arnoldo Foà, Jess Hahn
‘Procesul’ (‘The Trial’ – 1962) este – în opinia mea – al doilea pisc al carierei de regizor a lui Orson Welles alături de ‘Citizen Kane’. Welles însuși îl considera ca fiind cel mai bun film al său. ‘Procesul’ este titlul a doua capodopere: una literară – romanul lui Franz Kafka – și cealaltă cinematografică – filmul lui Orson Welles. Este o demonstrație la cel mai înalt nivel artistic posibil a stupidității întrebării ‘ce a fost mai bun – cartea sau filmul?’ și a imposibilității comparației dintre lucrările de calitate a două arte – literatura și filmul – care au la îndemână mijloace de exprimare atât de diferite. Am revăzut filmul sau mai bine zis versiunea regăsită (originalul fusese multă vreme considerat ca pierdut) și îmbunătățită calitativ a acestuia. Precum orice altă lucrare artistică la acest nivel, fiecare re-vedere este un prilej de descoperire și aprofundare.
Joseph K. este vizitat în zorii zilei de poliție. Este anchetat și suspectat. Nu știe care sunt capetele de acuzare și nici nu le va afla vreodată, dar știe că trăiește într-un sistem în care toți sunt urmăriți și oricine poate fi suspectat, judecat, condamnat. Poți încerca să-ți demonstrezi nevinovăția când nu știi care ți-ar fi vina? Ajută la ceva avocații? Poți găsi apărare în biserici și alinare în credință? Dragostea sau atracția fizică pot schimba ceva? ‘Procesul’ este o parabolă a monstruozității sistemelor bazate pe frică, a deformării perverse a dreptății în opusul ei.
Orson Welles a creat împreună cu Anthony Perkins un prototip al cetățeanului model care se transformă în victimă a sistemului. S-au scris multe despre relațiile personajului Joseph K. din film cu femeile și despre faptul că Welles ar fi folosit identitatea actorului pentru a insufla personajului sau ambiguitate. Rezultatul este concentrat în câteva scene magistrale în care Perkins apare împreună cu Jeanne Moreau și cu Romy Schneider. Welles s-a distribuit pe el însuși în rolul avocatului amintindu-ne ce mare actor era și el. Imaginea îi aparține lui Edmond Richard, care se afla la filmul său de debut. Avea să mai lucreze cu Orson Welles la câteva alte filme pentru că apoi să colaboreze și cu Bunuel. Regăsim aici multe dintre ideile cinematografice ale lui Welles din filmele precedente: umbrele uriașe, iluminarea de jos a figurilor sau alternarea cadrelor foarte lungi cu cadre foarte scurte. Se adaugă aici decorurile. Welles ar fi dorit să filmeze în Praga lui Kafka, dar asta nu a fost posibil în continentul divizat în 1962 de cortine de fier și ziduri, așa încât a folosit Iugoslavia ca decor est-european, adăugând Gara d’Orsay (abandonată și în semi-ruină, înainte de a fi renovată și a deveni muzeu) pentru interioarele din coșmarurile lui Joseph K.
Cinematografia politică are un nume controversat, deoarece numeroase filme ‘politice’ sunt mai degrabă manifeste decât opere de artă. ‘Procesul’ demonstrează că se poate și altfel. Este un film profund, îndrăzneț, vizionar și în același timp un film politic, la fel cum era și romanul scris de Kafka în primele decenii ale secolului care încă nu văzuse Holocaustul, Gulagul, revoluția culturală sau câmpurile ucigașe. La maturitate Welles demonstra că rămăsese același cineast angajat politic, dar mai presus de orice, unul dintre marii regizori de film al secolului 20.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
