125 rue Montmartre (1959) – Strada Montmartre, nr. 125
Regia: Gilles Grangier
Distribuția: Lino Ventura, Andréa Parisy, Robert Hirsch
Anul 1959 în care a fost realizat ‘125 rue Montmartre’ al lui Gilles Grangier nu a fost un an oarecare în istoria cinematografiei franceze. Era anul lansării unor filme ca ‘Les quatre cent coups’ și ‘Hiroshima mon amour’, primul din câțiva ani faști în care cinematografia lumii avea să fie schimbată de un grup de tineri regizori și teoreticieni ai filmului, adepți ai conceptului de cinema de autor. Gilles Grangier se afla și el într-o perioadă de maximă productivitate. Realizase cu un an înainte ‘Le désordre et la nuit’ și în acel an ‘Archimède, le clochard’, ambele cu Jean Gabin în roluri principale. În ‘125 rue Montmartre’ îl distribuie în rolul principal pe Lino Ventura. Este o dramă thriller cu tonalitate de ‘film noir’ dar și o poveste moralizatoare cu dialoguri scrise de Michel Audiard, adaptând un roman al lui André Gillois. Grangier demonstrează în acest film că stăpânește și adoptă multe dintre tehnicile ‘Nouvelle Vague’, dar concepția sa regizorala este complet opusă. El pare să le spună tinerilor săi colegi că filmele sunt despre și pentru spectatori și reprezintă divertismente care să-i scoată pe aceștia din cotidian, și nu despre regizori și nici vehicule pentru implicarea acestora cu mesaje sociale sau politice.
Acțiunea se petrece în 1959, într-o epocă când ziarele tipărite reprezentau încă principalul mijloc de informare și meseria de vânzători de ziare permitea câștigarea unei existențe modeste dar decente. Pascal este un astfel de vânzător de ziare, ia în fiecare zi un teanc de o sută de ziare, încalecă bicicleta și le vinde pe străzile Parisului. După muncă fumează o țigară pe malul Senei. Într-o astfel de zi asista la încercarea de sinucidere a unui bărbat pe nume Didier. Îl salvează și îl ia la el acasă. Bărbatul îi povestește despre soția care încearcă să-l interneze într-un sanatoriu de boli mintale pentru a pune mâna pe averea sa. Suflet bun, Pascal se oferă să-l ajute, dar decizia aceasta îl va băga în mare bucluc. Fapta sa buna va fi pedepsită cu implicarea într-o spargere și învinuirea de o crimă pe care nu a comis-o.
Lino Ventura joacă în acest film un rol puțin diferit de genul de roluri de gangster sau de polițist dur cu care își obișnuia spectatorii în majoritatea celorlalte filme ale sale. Pascal este un om simplut și credul, care reacționează violent când i se întâmplă lucruri rele, dar cine nu ar reacționa violent în situația lui? Farmecul acestui film rezidă și în încadrarea neasteptat de buna a lui Pascal / Ventura în peisajul uman din jur, dar și în descrierea mozaicului uman și al vieții pe stradă, în restaurantele populare sau la distribuirea ziarelor, a unui Paris al oamenilor modești și muncitori. Contrastul cu casa burgheză în care se petrec intrigi sumbre și crime are și o tentă socială, dar aceasta este sugerată și nu exteriorizată. Scenele de pe străzile Parisului și intrigile de noapte nu sunt cu nimic mai prejos decât ale contemporanilor din Nouvelle Vague, iar sinceritatea interpretării lui Ventura este și ea proaspătă și naturală. Chiar daca Gilles Grangier aparține unei scoli regizorale diferite, ‘125, rue Montmartre’ nu este chiar așa de departe de lucrările cinematografice revoluționare ale anului 1959.
Nota: 6/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, https://www.france.tv/films/longs-metrages/3155-125-rue-montmartre.html)
