A Long Way Down (2014) – Adio, dar mai stau puțin
Regia: Pascal Chaumeil
Distribuția: Imogen Poots, Aaron Paul, Rosamund Pike, Pierce Brosnan, Toni Collette
In anul 2005, scriitorul britanic Nick Hornby lansa o noua provocare cititorilor sai, „A Long Way Down„, romanul in care o tema ingrata – sinuciderea – era analizata cu seriozitate, emotie, dar si cu umor, de catre patru personaje pe care destinul si convingerea ferma ca viata nu mai merita traita le aduce impreuna intr-o noapte de iarna, la cumpana dintre ani.
Povestea ii atrage atentia regizorului Pascal Chaumeil („Un plan perfait”, „L’arnacoeur„), scenaristul Jack Thorne accepta provocarea transformarii cinematografice a romanului, iar Ro Image Film Distribution se grabeste, asa cum ne-a obisnuit, sa-l propuna spre analiza si deleactare spectatorului cinefil roman.
„A Long Way Down” (Adio, dar mai stau putin) abordeaza cu melancolie si umor chestiuni serioase despre viata si moarte, fara incrancenare, fara patetism si fara desuetudine, cu seriozitate, sinceritate si cu mici interludii comice care dezamorseaza tensiunile emotionale.
Filmul incepe cu cele mai simpatice, interesante, promitatoare si amuzante 15 minute pe care le-am vazut in ultimii ani intr-o productie cinematografica. Martin Sharp (Pierce Brosnan), fosta vedeta de televiziune cazuta in dizgratie, isi rememoreaza clipele placute si mai putin placute ale vietii pe acoperisul unui bloc turn londonez – turnul sinucigasilor. Aventura cu o minora, hartuirea de catre presa britanica, destramarea familiei si zilele petrecute in inchisoare au determinat decizia de a-si pune capat vietii in noaptea friguroasa de Anul Nou.
Momentul intim, de profunda cumpana sufleteasca, este tulburat de Maureen (Toni Collette), mama singura a unui tanar cu grave probleme de sanatate convinsa ca statul ii poate ingriji copilul mai bine decat o face ea, Jess (Imogen Poots), fiica unui politician renumit care intampina probleme in a gestiona notorietatea tatalui, presiunea presei si disparitia surorii mai mari si J.J. (Aaron Paul) pentru care sinuciderea este determinata de o presupusa boala incurabila. Dezvaluindu-si intentiile si motivatiile, cei patru protagonisti decid sa-si mai acorde o sansa, incheind un pact sa incerce sa-si schimbe reciproc viata in sase saptamani, pana la urmatoarea sarbatoare draga sinucigasilor – Ziua Indragostitilor.
Daca vor reusi sau nu, toti sau numai o parte dintre ei, ramane sa descoperiti singuri fiindu-le alaturi in cele sase saptamani de incercari care urmeaza. Fiecare personaj are propriul monolog despre viata si provocarile sale, despre limite, vise si esecuri, justificand acceptarea, renuntarea si, in acelasi timp, conturand sperantele. Impreuna sau separat, pentru presa sau in vacanta ei vor fi prezentati ca „Topper House Four”.
Din pacate, bunele intentii si idei din primele minute se dilueaza pe parcurs, filmul pierde din consistenta si fluiditate, personajele sunt superficiale si insuficient conturate, risipind sau ignorand talentul actorilor ce le interpreteaza. Este cazul lui Pierce Brosnan, aflat aici la o noua tentativa de a aborda comedia, care insa nu-i reuseste si nu din vina sa. Martin Sharp este un personaj schematic, superficial, cu tuse groase si fara, osciland intre drama si umor negru fara a fi convingator in nicio ipostaza.
Este greu sa construiesti personaje remarcabile cand scenariul nu-ti permite sa te desfasori. Cred insa ca Toni Collette (Maureen) in rolul mamei excentrice cu tendinte suicidale face cel mai credibil rol, dezolarea si disperarea putand fi citita in fiecare gest, fiecare rictus, fiecare fraza fragmentata, intrerupta de preaplinul emotiilor exprimate.
Imogen Poots se lupta cu personajul sau contradictoriu si aproape reuseste sa-l stapaneasca in unele momente, insa fragilitatea sa si drama pe care o traieste dispar in excentricitatea, exasperarea si agasarea pe care o afiseaza pregnant Jess. JJ este un erou sters interpretat de Aaron Paul fara vlaga, fara convingere, iar relatia romantica pe care o infiripa cu Jess este fortata, neconvingatoare, fara sclipirea de magie necesara.
„A Long Way Down” nu este o capodopera si, probabil, nici nu si-a propus sa fie. Are momente placute si momente mai putin reusite. In mod sigur, nu veti parasi sala de cinema in timpul proiectiei. Exista un strop de umor si suspans in actiune cat sa va starneasca curiozitatea pana la final.
Nota: 6/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=fjvWyV42ors’]
