”Sînii verzi”, de Florin Iaru
Editura Polirom, Colecția Fiction.LTD, Iași, 2017
Coperta interioară a volumului ‘Sînii verzi’, apărut la editura Polirom, 2017, îl descrie pe autorul ei, Florin Iaru ca fiind ‘unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai generaţiei optzeciste’. Dacă ar fi să judecăm după acest volum, incursiunile sale în proză poartă şi ele amprenta tehnicilor poeziei. Ca gen ar aparţine categoriei povestirilor scurte sau a ceea ce în liceu erau numite ‘schiţe’. Nu ştiu dacă termenul acesta mai este utilizat astăzi de critică literară ‘profesionistă’. Fiecare din scurtele povestiri care alcătuiesc volumul (53 la număr plus încă 3 grupate separat, la sfârşit, sub titlul ‘Amintiri’) creionează din câteva fraze un mic univers, un personaj, relaţiile sale cu alte personaje şi cu lumea din jur, trăirile, visele, coşmarurile, acţiunile în lumea reală şi transbordările în cea imaginară. Totul cu o economie de mijloace (şi ‘mijloacele’ scriitorului sunt cuvintele) în care se simte mâna poetului, drămuirea fiecărui cuvânt şi mlăduirea fiecărei fraze. Majoritatea povestirilor au în jur de două pagini, câteva sunt mai scurte, câteva sunt mai lungi, dar fiecare dintre ele construieşte o lume sau înmagazinează în puţinele cuvinte o frântură din lumile noastre – reale şi imaginare.
Este impresionantă diversitatea de stiluri şi abordări. Aproape fiecare dintre povestiri este diferită de celelalte şi încercările de categorizare stilistică şi de detectare a influenţelor se transformă repede într-o enumerare. Trăsătura comună cea mai vizibilă este amplasarea în lumea românească contemporană, cel puţin atâta vreme cât ne aflăm în spaţiul realului. Excepţie fac cele trei povestiri din capitolul de ‘Amintiri’ care ne trimit în România anilor 60 şi 70, perioada adolescenţei şi tinereţii autorului (şi au şi o tentă mai personală). În rest, eroii sau eroinele fie nu au nume, fie au nume generice, ei şi ele ar putea fi oricare dintre locuitorii României de azi, cu trăirile, visele şi coşmarurile noastre.
Fantasticul intră de multe ori în lumea noastră şi a personajelor, o face pe nesimţite, dar atunci când efectele se văd ele pot fi zguduitoare. Domnul Vasile din ‘Vocea destinului’ refuză să cânte, şi îşi previne colegii de muncă despre efectele potenţial dezastruoase ale tentativelor de a-l face să cânte. Nu rezistă totuşi invitaţiei şi insistenţelor domnişoarei Ela de la personal, pe care o iubea în secret, şi atunci:
‘Pereţii s-au zguduit şi s-au crăpat, lumina a explodat şi s-a stins, apa a ţîşnit din toate ţevile, fundaţia s-a surpat, iar în secunda următoare Pămîntul s-a rupt în două bucăţi care, pustii, s-au tot învîrtit în jurul lor şi al Soarelui pînă la sfîrşitul lumii.’ (pag. 19)
Banalul se întâlneşte aici cu fantasticul, cuvintele au puterea de a descrie ad literam ceea ce sugerează metaforele. În ‘Audele’, personajul cu puteri supranaturale se încadrează firesc în farsă comică-politică. În ‘Mama electrică’, suntem în teritoriul povestirilor gotice, relatate din perspectiva copiilor. ‘Păpuşi vii’ contruieşte imaginea inedită a unui sat fetişist. Una dintre cele mai scurte povestiri – ‘Ultimul singuratic’ include un joc între autor şi cititor, un joc nedecis între realitate şi imaginaţie. Făt-Frumos însuşi păşeşte pe podeaua unei discoteci. ‘Lupul cel bun’ bântuie străzile. ‘Vizitatorii’ sau ‘Pact cu ispita’ se plasează în spaţiile onirismului. În ‘Melu’ se deschide o trapă către cealaltă lume, iar Domnul Adam din ‘Pe cine laşi să moară’ intră în contact telefonic cu morţii. Structura povestirii este de multe ori borgesiană şi tehnica ‘punch line’-ului final este folosită cu eficienţă în câteva dintre povestiri.
O altă categorie este cea a dramelor sentimentale. Dacă ar fi să ne luăm după schiţele lui Florin Iaru, nu s-au schimbat prea multe în spaţiul romantic românesc de când Tanţa şi Costel se întâlneau pe peron de gara, în scheciurile lui Tudor Mazilu din anii 70. Doar limbajul este astăzi altul, mult mai vulgar, precum limba română a secolului 21. ‘Bărbatul unei femei’ sau Andrei cel îndrăgostit de Andreea din ‘Ascuns’sunt bărbaţi cu o inocenţa venită din alt secol. Mulţi bărbaţi vor simpatiza cu suferinţele eroului din ‘Două cuvinte’. Multe femei se vor identifica cu Lena, eroina din ‘Băiatu’ lu’ mama’. Lumea adolescenţilor îşi găseşte şi ea reflectarea în această carte, privită cu duioşie sau cu un umor niciodată răutăcios (ca în povestirea care deschide volumul şi îi dă şi numele).
Satira socială nu lipseşte nici ea dintre temele principale, dimpotrivă. Tonul, ambianţa, şi economia de mijloace nu pot să nu ne oblige să-l amintim pe Caragiale, deşi în niciun moment nu am avut senzaţia de pastişă. ‘Aventuri la Marea Foarte Neagră’ ar fi putut fi scrisă de Conu’ Iancu dacă ar fi cunoscut fauna umană a bântuitorilor de plaje, fanfaronada la o bere este însă aceeaşi. În ‘La apel’ se întâlnesc grotescul patriotardismului pe scenă şi în cultură în general, cu satira dependenţei contemporane de telefoane ‘inteligente’. (Aş vrea să văd această schiţă ecranizată, cred că ar fi de un efect comic devastator). Câteodată râsul pare să se fi oprit în gât şi auzim doar un scâncet sau un plâns ca în ‘Cursul scurt de vânătoare’. Alteori, registrul este dramatic. Când se petrec ‘Calea de mijloc’ sau ‘Raport despre starea naţiunii’? Astăzi sau acum 30 sau 40 de ani? ‘Puterea exemplului’ aduce în prim plan eroi din politica contemporană, dar ei ar putea figura şi într-o varianta alternativă a ‘Scrisorii pierdute’. ‘Ilie Georgescu, spectator‘ spune mult în puţine pagini despre indiferenţa resemnată a românilor de astăzi. În fine, eroul din ‘Tînărul domn Geo‘ este critic literar, un fel de răzbunare personală pentru casta de care se tem, dar fără de care nu pot exista scriitorii.
Ar fi multe de spus şi de scris despre această carte. Mă tem însă să nu scriu mai multe cuvinte despre carte decât a făcut-o scriitorul însuşi în carte. Mă opresc deci aici, nu înainte de a adaugă recomandării mele călduroase de lectură încă un sfat. Cartea are 200 de pagini. Poate fi citită în 2-3 ore. Nu o faceţi. Împrăştiaţi lectură în timpul câtorva zile, poate o săptămâna, poate mai mult. Citiţi câte o schiţă sau două, delectaţi-vă, opriţi-vă, gândiţi-vă la eroi, la visele şi coşmarurile lor. Reveniţi şi citiţi încă puţin. Schimbările de registru sunt dese, o povestire nu seamănă cu vecina ei, şi aproape fiecare dintre ele merită timpul său de lectură şi bucurie.
