Regele Playboy, Carol al II-lea al Romaniei, de Paul D. Quinlan
Editura Humanitas, Bucureşti, 2008
Traducere de Mona Antohi
Analizele istoricilor britanici şi americani (Dennis Deletant, Katherine Verdery, Keith Heitchins pentru a enumera doar câţiva) aplicate istoriei noastre contemporane reprezintă contribuţii importante şi, deja, numeroase, în peisajul istoriografic românesc aducând o notă de sobrietate, competenţa şi imparţialitate istoriografiei noastre contemporane. Din acest curent face parte şi istoricul american Paul D. Quinlan şi volumul scris de el dedicat analizării omului dar şi regelui Carol al II-lea. Nu este deloc uşor să pătrunzi în tainele unui om complex care nu a lăsat neapărat o impresie grozavă posterităţii, pare mai uşor analitic să descrii ori personajele istorice eroice ori cele clar şi indubitabil negative (un Stalin, un Hitler, un Pol Pot).
Carol al II-lea, primul copil al cuplului regal Ferdinand – Maria, născut în 1893, şi-a făcut intrarea pe scena istorie naţionale printr-o dezertare care, în condiţii normale, se pedepsea cu execuţia, părăsindu-şi în tulburele an 1918 regimentul din Moldova şi ducându-se la Odessa pentru a se căsători cu Zizi Lambrino şi şi-a încheiat prezenţa în istoria României printr-o altă dezertare, cea din 1940. În 1918, după pocinogul dezertării, Marghiloman îi zicea profetic lui Ferdinand “Îi sunt indiferenţi oamenii şi dă dovadă de o lipsă de judecată care nu anunţă nimic bun în viitor.” Ferdinand i-a răspuns că cei din jur “nu-i cunosc latura bună a caracterului” şi a adăugat că şi el avusese “o chestiune sentimentală”. “Maiestatea Voastră, a spus Marghiloman, n-a comis nici un act, n-a dezertat, şi era vorba de o femeie superioară, nu uşuratică, şi era încurajată de Regină” [1]Marghiloman făcea referire la îndrăgostirea tânărului Ferdinand de Elena Văcărescu, fapt considerat inacceptabil de Carol I care l-a forţat pe nepotul său să dea înapoi şi, ulterior să se căsătorească cu Maria, nepoata împărătesei Victoria.
Carol a avut un caracter complex dar mai degrabă laş şi duplicitar, fără virtuţile militare ale bunicului sau măcar tatălui sau. Tipic în acest sens este şi atitudinea pe care a avut-o în timpul Consiliului de Coronă din 27 iunie 1940 când s-a discutat ultimatumul sovietic în privinţa renunţării la Basarabia şi Bucovina de nord (varianta sovietică) – evacuării provinciilor (varianta inteligent adoptată de partea română şi care justifică suplimentar acţiunea armată din vara anului următor): susţinând, în mod verbal, varianta realistă a cedării fără luptă dar votând, pentru analele istorie, nu ?, împotriva cedării, ştiind că va fi în minoritate. Păcat că aceste metode democratice nu l-au caracterizat înainte. Nu cunoaştem cine a propus aceasta formulă vagă dar ceva similar a fost adoptat de Carol al II-lea şi în actul de abdicare în care acest cuvânt nu apare niciunde, stipulându-se doar predarea tronului lui Mihai – un bun loc de întors.
La formarea caracterului său un rol important l-au jucat şi condiţiile familiale, şi dacă ar fi s-o luăm psihanalizabil, absenţa unui tată cât de cât puternic care să-şi impună voinţa şi să-i ofere o direcţie. Căci Carol al II-lea a dorit şi într-o mare măsura a fost tot ceea ce Ferdinand nu a putut fi: un om care a dominat viaţa politică românească şi nu unul care s-a lăsat dominat de ea. Paradoxal, ceea ce şansa istorică numită conjunctura a oferit unui rege slab precum a fost Ferdinand, dominat de Regina Maria si Brătianu a luat unui rege puternic şi aparent hotărât precum a fost Carol al II-lea: România Mare. Imaculata acum Regină Maria a jucat şi ea, la rândul ei, un rol important în destabilizarea personalităţii tânărului prinţ moştenitor. Chiar şi notaţiile din jurnalul său oscilează constant între aprecieri şi critici virulente, între indulgenţă şi vehemenţă, între dragostea maternă şi setea ei pentru putere. Quinlan prezintă detaliat şi scandalurile aparent nesfârşite care au erodat din prestigiul dinastiei române, ironizată de presa vestică, aspect uitat în prezent când o ceaţă idilică a învăluit imaginea dinastie regale române Vă daţi seama ce subiecte grase ar fi oferit aventurile galante aparent fără sfârşit ale lui Carol al II-lea, prinţului Nicolae, şi chiar Reginei Maria viguroasei prese de scandal din România zilelor noastre (nu că România interbelică ar fi dus lipsă de aşa ceva).
Quinlan încearcă să ofere o viziune echilibrată a personalităţii lui Carol. Uneori poate că este chiar prea indulgent, considerând că lui Carol al II-lea i se impută toate eşecurile din deceniul patru însă nu poate contesta faptul că el este principalul autor al destabilizării modestei, e drept, democraţii româneşti interbelice (dar în care s-au derulat şi două alegeri libere pierdute de partidul aflat la guvernare!) doar plecând de la principiul că oamenii politici, de atunci, de acum şi dintotdeauna, nu erau patrioţi şi competenţi urmându-şi doar propriile interese. “Carol a profitat de haosul creat pentru a adânci disensiunile din cadrul partidelor politice şi a le slăbi şi mai mult, menţinând posturile din Cabinet – inclusiv pe cel de prim-ministru – ca momeală. Dar principalul vinovat era criza economică, nu Regele.” Adică cum? Criza era de vină că Regele s-a folosit de ea pentru a gripa şi mai mult motorul democraţiei româneşti? Criza oferea în aceeaşi măsură posibilitatea de a consolida sistemul democratic şi nu de a-l distruge.
Unul din motivele care i-a permis lui Carol să domine viaţa politică românească în timpul domniei sale, chiar dacă mai puţin accentuat la începuturi şi pregnant în a doua jumătate a ei, a fost ambiguitatea Constituţiei din 1923 care oferea regelui dreptul important de a numi primul-ministru şi dizolva Parlamentul. Am observat pe propria noastră piele care sunt efectele ambiguităţilor de ordin constituţional. Carol, spre deosebire de Băsescu, deţinea însă prestigiul Casei regale şi al cutumei. Regele numea premierul iar acesta îşi aranja un Parlament pe care să-l domine confortabil.
Inexplicabil rămâne totuşi de ce nu a fost lăsat prinţul Nicolae să devină rege al României. Constituţia nu se putea modifica ? În perioada anilor 1920 Carol al II-lea i-a păcălit aproape pe toţi contemporanii săi, cu excepţia lui Ionel Brătianu. Teza noastră, descoperind entuziasmul cu care a fost primită restauraţia şi tot ceea ce s-a întâmplat imediat după aceea este că Carol pregătea venirea pe firmamentul istorie naţionale a omului providenţial care urma să salveze ţara de tot răul care o măcina.
După inevitabila dezamăgire, acest messianism a fost preluat de Corneliu Zelea Codreanu, apoi de Antonescu. Şi Ceauşescu a dorit să guste din acest potir fermecat iar ulterior Iliescu, Constantinescu şi Băsescu au preluat, e drept, cu intensitate din ce în ce mai modestă torţa omului providenţial. Nu-i poate fi negat nici rolul principal pe care şi l-a însuşit Carol al II-lea în declanşarea războiului civil interbelic şi în nenumăratele victime legionare, o spirală a violenţei care nu a dus la nimic bun, dimpotrivă, şubrezind suplimentar temelia unui stat care avea nevoie disperată de timp pentru a se aşeza /stabiliza după frumosul an 1918.
După cum se ştie foarte bine, istoriografia şi propaganda comunistă (uneori suprapunându-se perfect), făcând mare gălăgie în acest sens, Carol al II-lea nu a plecat chiar cu mâna goală din România pe 7 septembrie 1940. Se cunosc poveştile cu operele de artă luate de el însă ceea ce nu este deloc clar este dacă aceste opere de artă ii aparţineau de drept, le cumpărase din banii săi, mai mult sau mai puţin curaţi, căci oricum am lua-o numai un rege sărac şi strâmtorat nu a fost, moştenite de la părinţii şi bunicii săi sau aparţinând patrimoniul de stat. Ne-a interesat viaţa lui Carol în cel de al doilea (sau treilea? cine le mai număra, sa-l numim totuşi cel de al doilea mare exil). Ţara era sfâşiată, de război, bombardată însă fostul ei rege nu ducea lipsă de nimic. Early retirement.
Din Iugoslavia trenul regal, puternic escortat de armata iugoslavă a trecut în Italia ajungând în Elveţia unde Carol al II-lea s-a oprit la Lugano unde perechea a tras la Palace Hotel şi, în ciuda oboselii, s-a consemnat de către presa mondenă din Europa a mâncat excelent. De la Lugano trenul regal a trecut prin nordul Italiei şi sudul Franţei îndreptându-se către Portugalia însă a fost oprit în Spania la ordinul lui Franco care nu dorea să-i ofere viză de plecare din ţară. Carol nu înţelegea de ce autorităţile franchiste l-au tratat într-o asemenea manieră. În Catalonia Carol s-a instalat într-o staţiune prea puţin luxoasă după gustul lui, Siteges, aflata la 13 kilometri de Barcelona “ groaznic de scump şi cele comestibile din ce în ce mai rare şi puţin variate.“ Spania venea după trei ani de război civil crâncen.
Deşi nu mai era rege, Carol continua să călătorească asemenea unui suveran şi, potrivit ziarului New York Times, a sosit la elegantul Hotel Andalusia Palace cu mai bine de doisprezece servitori, cincizeci şi două de cufere, trei automobile şi patru câini.”[2] Carol al II-lea se temea de o posibilă extrădare a sa şi a anturajului său în România de aceea în martie 1941 a plănuit o evadare ca-n filme din Spania. Aceasta s-a desfăşurat, mai mult ca sigur cu aprobarea tacită a autorităţilor franchiste (fiind supravegheat 24 de ore din 24 tocmai când a şters-o nu mai era nici un poliţist spaniol în hotel…) nerăbdătoare să scape de povara lui Carol al II-lea. În Portugalia Carol a stat doar două săptămâni căci, fricos şi prevăzător din fire, considerându-se dintr-o dată mare oponent al lui Hitler, cel care domnia continentul în acea lună, a luat pachebotul american Excambion până în Bermude şi Cuba unde a putut răsufla uşurat, afirmând “mă bucur că mă aflu de partea asta a Atlanticului” Cu tot cu câini, probabil.
Însă pentru că Duduii nu-i priia clima din Cuba, Carol s-a îndreptat către Ciudad de Mexico unde “a închiriat o vilă spaniolă cu douăsprezece camere, înconjurată de un zid gros şi înalt, în cartierul rezidenţial Coyoacan.” Carol, şomer acum, îi intrase microbul politicii şi deţinerii puterii în sânge, nu avea cum să se mulţumească cu o existenţă liniştită şi (foarte) îndestulată dar plictisitoare, fără intrigă. Crezând naiv că s-a împotrivit lui Hitler “a încercat să obţină sprijinul Londrei şi al Washingtonului pentru o mişcare numită România Liberă, al cărei conducător ar fi fost. Dar cota lui Carol la bursă nu era prea ridicată la acea vreme pentru nici unul dintre cele două guverne, aşa încât ambele l-au refuzat politicos.”[3]
Nici atunci şi nici după aceea Carol nu a mai reprezentat vreun interes pentru anglo-americani, Truman, abordat de Carol la Rio scriind in foile sale “Secătura aia de Carol, Rege al României, a venit şi s-a aşezat lângă mine. I-am întors spatele, şi atunci el s-a ridicat şi m-a lăsat în pace.” În schimb, de potenţialul său destabilizator s-au interesat sovieticii, aceiaşi care îi oferiseră ultimatumul din iunie 1940 care însă, după cum zic anglofonii în nota lor ironică, nu trebuia luat too personnel. În vara anului 1944, după 23 august, Carol a părăsit Mexicul cu intenţia clară de a ajunge în Europa spre a fi mai aproape de evenimente şi de reluarea tronului, sperând că ruşii îl vor susţine. Din portul mexican Vera Cruz suita regală s-a îndreptat către Rio, în Brazilia unde avea să se împotmolească pentru că sovieticii nu mai erau interesaţi de el, fiind evident că guvernul Groza urma să impună complet dominaţia lor, totul fiind doar o chestiune de timp. De la Rio Carol dorea să navigheze din nou către Portugalia însa anglo-americanii au făcut presiuni asupra guvernului lusitan să împiedice această derulare a evenimentelor.
La Rio Carol s-a şi căsătorit cu aleasa inimii sale care, se pare, l-a păcălit căci s-a dat grav bolnavă, rugându-l pe Carol să-i îndeplinească ultima şi cea mai dragă dorinţă, să se căsătorească. Ulterior, Duduia şi-a revenit miraculos şi, mai mult, i-a supravieţuit lui Carol al II-lea cu 24 de ani! Din nefericire Quinlan nu ne ofera mai multe detalii ale vieţii celei care i-a deturnat irevocabil destinul lui Carol al II-lea, cel care poartă necontestat titlul de cel mai controversat rege român. Însă dintr-o altă perspectivă, putem considera povestea de dragoste dintre cei doi ca fiind una dintre cele mai frumoase din secolul trecut. Se pare că regele Carol al II-lea nu i-ar fi fost necredincios niciodată Duduii, reciproca nefiind valabilă.
În toamna lui 1947 Carol al II-lea şi Elena Lupescu au reuşit în sfârşit să ajungă în Portugalia unde au cumpărat cu numai 19 000 de dolari o vilă în staţiunea chic Estoril unde “Carol trăia viaţa unui nobil de ţară. Ca şi în Brazilia, îşi petrecea cea mai mare parte a timpului citind, scriind, ascultând muzică clasică, fiind absorbit de valoroasa lui colecţie de timbre, jucând cărţi şi, uneori, câte o partidă de golf. În mod paradoxal Carol al II-lea a murit la scurt timp după Stalin, pe 3 aprilie 1953, în urma unui atac de cord (nu dăduse importanţa sportului, unei diete sanatoase ba mai mult, era un fumător înrăit). Cripta sa a fost adusă în România in februarie 2003 a fost inmormantat intr-un paraclis din incinta Manastirii Curtea de Arges, la 450 de metri distanta de mormantul Elenei Lupescu. Regele isi sfarsea astfel ultimul exil.
Volumul lui Paul D. Quinlan reprezintă o interesantă încercare a creionare a portretului unui personaj istoric de primă mărime din istoria naţională a românilor, ultimul rege al României Mari, cel care a ratat cu brio şansa de a muri pe câmpul de luptă al ţării sale (chestie aparent atât de vetustă dar care în trecut îşi avea valabilitate) preferând traiul prosper din staţiunile de lux alături de scumpa sa Duduie.
