”Prizonieră în Teheran. Cum am supravieţuit într-o închisoare iraniană”, de Marina Nemat
Editura Polirom, Iași, 2016
Traducere de Mădălina Sofron şi Cristina Popescu
Vă puteţi imagina cum ar fi viaţa voastră dacă aţi fi arestate la 16 ani, torturate şi condamnate pe viaţă, pentru că aţi îndrăznit să îi cereţi profesorului de matematică să predea matematică şi nu politică? Cum ar fi să ştiţi că urmează să fiţi arestate şi, pur şi simplu, să aşteptaţi momentul zile în şir? Sau să fiţi obligate să vă căsătoriţi cu anchetatorul vostru, cu un om care vă ştie viaţa în amănunt şi care are putere deplină asupra tuturor celor pe care îi iubiţi? Marina Nemat a trăit o astfel de viaţă şi a îndrăznit să pună povestea pe hârtie abia la mai bine de 20 de ani după ce a fost eliberată.
Mi-a fost foarte greu să parcurg primele capitole. Pentru cineva care nu a prins nici măcar comunismul în propria ţară este greu de acceptat că lucruri precum cele trăite de Marina se pot întâmpla unor adolescenţi. Temele abordate de carte nu îmi erau complet necunoscute, am citit şi alte romane legate de luptele din Iran, despre tradiţiile şi religia lor, însă niciodată memoriile unei prizoniere.
Cartea începe cu momentul în care Marina Nemat, împreună cu familia ei, ajung în Canada şi cu descrierea primilor ani petrecuţi acolo. Întâlnirea neaşteptată cu o altă fostă prizonieră a aceleaşi închisori în care a fost ţinută o determină să îşi scrie povestea, să lase amintirile, pe care le-a ţinut cu disperare departe, să se întoarcă pentru a se putea vindeca în sfârşit. Copilăria Marinei a fost într-un Iran liniştit, în care restricţiile religioase nu erau atât de dure, mai ales că familia ei era creştină. Lucrurile au început să se înrăutăţească atunci când ea se apropia de adolescenţă; Revoluţia Islamică începe, iar spiritul ei liber şi naiv nu poate accepta schimbările cu uşurinţă, ajungând să fie prinsă în mişcarea împotriva guvernului. La 16 ani este arestată şi trimisă la Închisoarea Evin, loc din care se ştia că nimeni nu mai iese. Este torturată în încercarea de a se obţine de la ea nume pe care oricum nu le avea, apoi este condamnată la moarte. Însă Dumnezeu nu o părăsise încă, iar posibila ei executare se transformă într-o condamnare pe viaţă.
„În jurul meu se înălţau urlete de durere. Grele, profunde şi disperate, îmi pătrundeau în piele şi se răspândeau în fiecare părticică a corpului meu. Bietul om era sfâşiat.”
Capitolele care vorbesc despre perioada de dinaintea arestării şi cele din timpul prizonieratului se întrepătrund, reuşind să creeze un echilibru între ororile trăite în închisoare şi viaţa simplă şi liniştită pe care a avut-o anterior, copilă fiind. Încet, încet, pe măsură ce înaintăm în poveste, devin mai clare evenimentele care au dus la arestarea ei, precum şi situaţia politică schimbătoare a Iranului şi efectele avute asupra populaţiei dezbinate de un război ce stătea să înceapă.
„Fiecare glonte însemnă o viaţă pierdută, o ultimă suflare, o persoană dragă ucisă, în timp ce familia o aşteptă, sperând că se va întoarce acasă. Cei executaţi aveau să fie îngropaţi în morminte nemarcate, fără ca numele să le fie gravat în piatră.”
„Prizonieră în Teheran” nu este numai povestea Marinei Nemat, ci, aşa cum şi ea şi-a dorit, cartea este povestea femeilor rămase în închisoare sau a celor care nu au mai apucat să îşi revadă vreodată familiile. De asemenea, este o modalitate de a vedea şi înţelege schimbările prin care Iranul a trecut, însă văzute prin ochii unei copile, mult prea tânără pentru a face faţă cruzimii lumii în care s-a născut. Pe tot parcursul cărţii nu am putut să îmi iau gândul de la un lucru, şi anume că închisoarea se afla la numai câţiva kilometri de casa ei, de părinţii ei, de cărţile şi de biserica ei, şi totuşi toate păreau atât de îndepărtate nu numai ca distanţă, dar şi în timp.
Cartea este foarte bine scrisă, pasiunea pentru literatură pe care autoarea a avut-o încă din copilărie dând naştere unei poveşti care reuşeşte să ajungă până la sufletul cititorului. Singurul lucru la care cred că ar fi putut să mai lucreze este finalul care a fost mult prea brusc şi care m-a lăsat cu întrebări şi cu o dorinţă de a afla mai multe. „Prizonieră în Teheran” a apărut la editura Polirom, şi în ciuda subiectului dur, este o lectură plăcută şi educativă.
