În această săptămână, am citit din revistele România literară, Observator cultural.
-Excelenta reactia profesorului Alexandru Calinescu din Iasi fata de elucubratiile d-nei Burta-Cernat publicate destul de recent in Observator Cultural. In articolul “Comunism şi anticomunism” (România literară), Alexandru Călinescu desfiinteaza suplimentar afirmatiile preopinentei care, macar la acest nivel ar trebui sa fi fericita caci, nu-i asa, nu-i de ici de colo sa fii mitraliata de nume grele din cultura romana precum Andrei Plesu, Nicolae Manolescu, Alexandru Calinescu sau Andrei Cornea in principalele ziare anticomuniste din Romania. Am zambit cand am citit ca d-nei Burta Cernat ii pare rau pana si de faptul ca a votat, influentata de propaganda anticomunista a anilor 1990, cea care a si adus minerii la Bucuresti, in cadrul alegerilor din 1996 cu Conventia Democrata. Probabil ca nu-i pare rau ca l-a votat pe Emil avand in vedere vaulte face-ul stramb, de 180 de grade, pe care l-a efectuat Milica, plin de oftica pentru ca ceea ce trebuia sa se realizeze in mandatul sau a inceput sa fie implementat cu chiu, cu mult vai abia dupa un deceniu. Asa este inca cand nu ai curaj, istoria nu-t ofera multe prilejuri de a te intalni cu ea si daca nu profiti cand e momentul nu-ti ramane decat sa bombani la A3!
“În fapt, textele dnei Burţa-Cernat reiau idei prezente în ultimii ani cu deosebire pe platforma CriticAtac. Recunoaştem astfel semnul de egalitate dintre „ideologia comunistă” şi „ideologia anticomunistă”, aceasta din urmă aducătoare de „profit” întrucât e vorba de o „marfă” care se vinde bine. Dacă anticomunismul nu e în nici un chip scuzabil anticapitalismul este, în schimb, un demers sănătos şi fertil. Orice prilej e bun pentru a denunţa mercantilismul cinic al democraţiei liberale, mecanismele de represiune încă şi mai traumatizante pe care le-a pus în funcţiune economia capitalistă. Nimic nu s-ar fi schimbat, în esenţă, în 1990: înainte aveam a face cu un „capitalism de stat”, după – cu un „capitalism privat”. Dacă admitem cumva existenţa ororilor din trecut (pe care însă e preferabil să le numim – pudic – „abuzuri”), este pentru a sublinia imediat că prezentul are forme cel puţin la fel de monstruoase. Şi dacă nu se merge până la acel binecunoscut „era mai bine înainte”, se adoptă o atitudine ce se vrea nuanţată: „era şi rău, dar era şi (mult) bine”, pentru că aşa e viaţa, cu luminile şi umbrele ei…Oricum, să nu ne pripim şi să nu ne pronunţăm aşa, pe nepusă- masă, în ce priveşte comunismul: el trebuie, mai întâi, …studiat şi înţeles. Pesemne că tot ce s-a scris până acum, de la Richard Pipes la François Furet, de la Alain Besançon la Martin Malia şi de la Robert Conquest la Stéphane Courtois reprezintă rafturi de maculatură inutilă.(….)
Încercarea de a justifica sau de a reabilita, fie şi parţial, comunismul are deja o lungă istorie. S-a început prin a se nega crimele comunismului pentru ca ulterior să se afirme că ele nu au nicio legătură cu « adevăratul» comunism. S-a invocat până la saţietate „argumentul” cu idealurile nobile ale doctrinei. Rămâne un mister capacitatea uluitoare a comunismului de a denatura, de a falsifica sau chiar de a eluda imensa masă de informaţii dezvăluind natura sa profundă, după cum e uimitor succesul periodic, în ciuda tuturor evidenţelor, al negaţionismului procomunist. Martin Malia vorbeşte despre „cea mai mare halucinaţie a timpurilor moderne” şi adaugă, referindu-se la modul în care a fost percepută multă vreme Rusia sovietică: „niciodată în istoria occidentală un faliment monumental nu a cunoscut un succes atât de uluitor”.
„Orice anticomunist este un câine”, scria acum mai mult de cinci decenii Jean-Paul Sartre. Şi dacă nu era „câine”, un anticomunist era, oricum, un „fascist” sau, în cel mai fericit caz, un „reacţionar”. Extrema stângă, care a avut în „progresistul” Sartre pe unul dintre părinţii ei spirituali, a învăţat bine lecţia. Căci mai ales stânga extremă, aşa-numita „stângă a stângii”, mizează pe o strategie a devalorizării anticomunismului, prezentat drept anacronic şi pernicios. Numai că scopul ultim e altul, şi anume cosmetizarea comunismului. Adică banalizarea răului. Ceea ce nu ne poate lăsa indiferenţi.”
-Trecand intr-un cu totul alt registru, mult mai ne-academic si senzual, am citit mai multe cronici ale filmului hit al acestui an, Adele, chapitre 1 et 2 (regia Abdellatif Kechiche), dar parca cel mai mult ne-a amuzat cea scrisa de Angelo Mitchievici initutlata sugestiv „Emanuelle, Adele etc.” din Romania literara, nr. 47 „ceea ce este de reprosat filmului lui Abdellatif Kechiche este tezismul si kitschul, atitudinea comme il faut dupa noul azimut ideologic privitor la homosexualitate. Regizorul ramane la suprafata, epidermic, oferindu-ne un film erotic prost deghizat intr-o love story cu irizari psihologice si estetofile, pana la urma un alt episod din Emanuelle sub numele de Adele. Palme d’Or-ul primit este un bun exemplu de cecitate estetica si conformism ideologic, si din pacate, nu in ultimul rand de prost-gust.” Este clar ca daca vrei sa ai un succes cinematografic in toate planurile, atat financiar cat si din punct de vedere al palmaresului artistic, trebuie sa scoti pe piata ceva care sa contina intr-un fel sau altul, sugerat sau, mai degraba explicit, elemente homosexuale. Trecand peste ipocriza unor astfel de filme, nu este mai cinstit sa vezi pur si simplu un film xxx cu aceeasi tematica, aceleasi scene?
Din LUME adunate:
-„Criza grecească: Studenţi fără orizont”
„Pentru studenţii din Grecia, cea mai mare tragedie este incontestabil reducerea şanselor de a obţine o diplomă, pe măsură ce durata de închidere a universităţilor se lungeşte. În timp ce ei sunt ţinuţi departe de amfiteatre şi laboratoare, cei care studiază în străinătate nu pierd nicio oră de curs şi primesc cunoştinţele necesare pentru a începe să-şi valorizeze viitoarea lor viaţă profesională. Deşi nu sunt mai talentaţi decât omologii lor din universităţile greceşti, studenţii din străinătate se pregătesc activ pentru a răspunde provocărilor profesionale ale viitorului. Deja din primul an, ei urmează cu sfinţenie un program foarte încărcat. Mihalis Dinalexi şi Stefanos Marguaritis vor deveni amândoi ingineri. Ei sunt în ultimul an de studii, primul la Imperial College din Londra şi al doilea la Universitatea din Atena. Mihalis îşi cunoaşte deja data prezentării tezei sale. Stefanos şi-a ratat sesiunea din septembrie din cauza grevelor şi îşi începe anul cu cel puţin trei luni de întârziere. Este aproape sigur că atunci când Mihalis va intra pe piaţa forţei de muncă, Stefanos se va zbate încă pentru a-şi obţine diploma.”
Cele două universităţi principale din Atena tot nu şi-au început anul şcolar, din cauza grevei personalului administrativ. Ta Nea explică că problema este planul de mobilitate a funcţionarilor, impus de troica creditorilor internaţionali, şi apoi concedierea personalului administrativ al acestor instituţii, considerat a fi pletoric. Rectorul Universităţii din Atena refuză orice concediere şi preferă să-şi ţină porţile universităţii închise până la găsirea unui acord cu ministrul Educaţiei. Ta Nea subliniază că această atitudine este foarte costisitoare pentru familiile de studenţi, întrucât „pierderea unui semestru costă, în medie, între 4 000 şi 5 000 de euro”. Cotidianul adaugă că <în afară de povara economică, există de asemenea un cost care nu este pus la socoteală, cel al suferinţei morale, al suprapopulării prevăzute în sălile unde cursurile reîncep, în care trebuie repartizaţi de două ori mai mulţi studenţi, fără a mai vorbi de numărul insuficient de ateliere.>”
–Slovacia: Democraţia, testată de un mic Führer
„Alegerea neonazistului Marian Kotleba ca guvernator al unei regiuni, week-end-ul trecut, este ultimul exemplu al creşterii mişcării de extremă dreapta în Europa. Se vor afla oare elita politică şi societatea slovace, care au favorizat succesul acestui outsider, la înălţimea situaţiei?
Votat ca şef al uneia dintre cele opt regiuni ale ţării, el este un om care a lăudat statul slovac fascist şi expulzarea evreilor, un om căruia îi place să fie numit “Vodca” (Lider), care creează o miliţie împotriva romilor, şi care conduce un partid, “Slovacia noastră”, al cărui program ar putea fi numit drept o “improvizaţie populistă cu elemente de neonazism”. După ce Jobbik a intrat în Parlamentul maghiar, în 2010, nu mai este surprinzător că frustrarea şi dezamăgirea faţă de dezvoltarea politică şi economică din centrul Europei au dus la câştiguri la urne pentru un politician extremist şi partidul său. Injuriile reciproce între politicienii slovaci, atât de stânga cât şi de dreapta, după modelul “Tu ai făcut asta, nu eu”, arată orbirea lor în faţa schimbării mentalităţii populaţiei.
(Codruț)
–”România literară”, nr. 46/15 noiembrie 2013. Un volum interesant, ”Ultima boemă bucureșteană (1964-1976)”, de Mihai Neagu Basarab, apărut la Editura Magic Print din Onești, este prezentat de către Sorin Lavric. Iată care sunt cele trei condiții fără de care boema nu poate apărea: ”Prima e existența unui oraș cu o minimă culturală, din a cărei protipendadă se vor recruta viitorii boemi. O boemă rustică e un nonsens. A doua condiție e lanțul de crâșme, cafenele sau braserii care dă paradisul bahic al exponenților de seamă. Fără alcool, boema își pierde elixirul, devenind un ritual gol, fără libații de grup. ”Pentru boemi, cârciumile sunt ca depourile de tramvaie. Acolo se odihnesc și se repară, urmând ca-n alte locuri să se concentreze.” (p. 53) A treia condiție e spiritul de grup, cu apariția unei solidarități în viciu, nimeni neputând să fie boem de unul singur. Dacă vrei să chinuiești un boem e îndeajuns să-l silești la un trai singuratic, claustrarea resimțind-o ca pe o pedeapsă mai mare decât balamucul. Boemul are o natură cu precădere sociabilă, ahtiată după reuniuni mondene.”
Un alt articole ce mi-a atras atenția este cel despre prima vizită, din anii ’50, a Antoanetei Ralian la Viena, prima călătorie în Occident, după câteva, normale, firești, în țările vecine, comuniste. Iată cum i s-a părut primul market de cartier: ”Pe geamul camerei de hotel am văzut, peste drum, o mică prăvălie cu alimente: un mic ”aprozar” sau ”alimentară”, cum i se spunea la noi. Eu eram obișnuită cu hardughiile alimentare ”Unic” și ”Leonida”, goale de mărfuri, cu rafturi nude și vânzători nepoliticoși, aroganți, care la orice întrebare îți lătrau ”N-avem, n-avem, n-avem!” Și aici am dat peste o prăvălioară cât o cămăruță, ticsită de coliere de cârnați rotofei, șunculițe fragede trandafirii, fructe exotice, adică tot ce-ți pot visa stomacul și gura, și cu un singur bătrânel protector și amabil. I-am cerut niște banane și m-a poftit să-mi aleg singură – un nou șoc. După ce le-am ales, m-a întrebat pe care vreau să le mănânc în seara aceea și pe care mâine, și mi le-a sortat el, după care mi-a atras atenția că alesesem și o banană pătată și mi-a schimbat-o pe loc. În fața acestui nou gen de comerț cald, uman, aproape paternal, eu, care veneam din țara lui ”N-avem!” am simțit că mi se umezesc ochii. Bătrânul s-a și speriat.”
–”România literară”, nr. 47/22 noiembrie 2013. Din cel mai recent număr al ”României literare”, mi-a atras atenția articolul lui Mihai Zamfir despre căderea comunismului, căderea lui Ceaușescu, intitulat ”Contextul căderii”: ”Modul în care a sfârșit Ceaușescu și cel în care au sfârșit colegii lui din Pactul de la Varșovia măsoară – mai exact decât orice – deosebirea dintre regimul instalat la noi și regimurile comuniste din celelalte țări est-europene. Dictatura a domnit peste tot; dar paranoia destructivă a existat doar la noi. Dacă toți ceilalți conducători comuniști au avut – față de propriul lor popor – o atitudine cât de cât civilizată, respectând norme minime de guvernare umană, la noi nu s-a mai respectat nimic. Când au înțeles că nimeni nu-i mai vrea, nici propriul popor și nici conducerea sovietică, șefii s-au retras singuri, în tăcere. Unica țară unde, pentru răsturnarea comunismului, a fost nevoie de jertfe umane a rămas în cele din urmă tot România.”
–”Observator cultural”, nr. 441(699)/14-20 noiembrie 2013. Despre controversatul roman al lui Adrian Șchiop, ”Soldații. Poveste din Ferentari”, scrie pe larg Iulia Popovici. Iată concluzia ei: ”Anii ’90 ca ultimă oază de libertate, Ferentarii ca spaţiu magic al autenticităţii sociale şi emoţionale, posibilitatea salvărilor dincolo de clasă şi rasă – iată miturile în care se leagănă naratorul din Soldaţii… Iar căderea din rai e dureroasă, simte cititorul care n-a putut lăsa cartea din mînă pînă la final.”
Nu te-ai fi gândit că cimitirele pot istorisi o bună parte din evoluția societății românești. Însă Liviu Ornea scrie un articolaș foarte interesant despre acestea și nu putem decât să-i dăm dreptate: ”Cine vrea să simtă aproape fizic cum se stinge o comunitate, o mică lume, n-are decît să meargă în cimitirele astea. Eatîta tristeţe în ele, atîta pustiu şi atîta linişte… Locuri ideale pentru odihnă, chiar şi în viaţă fiind, şi meditaţie. Ceea ce ştia foarte bine un cunoscut patafizician ieşean care şi proceda în consecinţă: se ducea, uneori duminica, în cimitirul evreiesc din oraş, să citească departe de lume.”
Aflăm și despre traducerea în limba engleză, în Statele Unite ale Americii, a primei părți a Orbitorului lui Mircea Cărtărescu, și despre turneul de promovare al autorului, turneu care se pare că a fost un succes: ”În octombrie a avut loc, în Statele Unite, turneul de lansare a primului volum din Orbitor – Blinding. The Left Wing –, în traducerea lui Sean Cotter. Cartea a apărut la Archipelago Books, o apreciată editură din New York, în Brooklyn. Editoarea, Jill Schoolman, împreună cu mica sa echipă, s-a ocupat de apariţia acestei cărţi și de organizarea acestui turneu. Mircea Cărtărescu s-a aflat la Minneapolis, Chicago, Boston și New York, unde s-a întîlnit cu cititori americani, studenţi, jurnaliști, profesori de literatură.”
(Jovi)
Contributori: Codruț, Jovi.
Precizări:
1. Revistele literare, culturale, de cinema sau de informație, care doresc să apară în această rubrică, o pot face, trimițând, prin reprezentanții lor, un mesaj la jovi@filme-carti.ro. Vom răspunde de îndată și, probabil, favorabil 
2. Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.
