”Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac”, de Lucian Boia
Editura Humanitas, București, 2019
Un an după apariția primului volum de memorii cu titlul ‘Cum am trecut prin comunism’, Lucian Boia publică la aceeași editură Humanitas în cadrul seriei sale de autor continuarea, datată 2019, care are același titlu și ca subtitlu ‘Al doilea sfert de veac’. Pentru mine, lectura vine aproape în continuarea imediată a primului volum, pe care l-am citit și recenzat acum câteva săptămâni. Perioada relatărilor din acest volum cuprinde de fapt cam 22 de ani din viața lui Boia, de la absolvirea facultății de istorie în 1967 și începutul activității profesionale ca preparator în cadrul acestei facultăți, până la evenimentele din decembrie 1989. Sunt acoperite cele două decenii finale ale ‘epocii de aur’, decenii obsedante pentru cei care le-au trăit în România. Ele încep cu iluziile trăite de cei care au sperat în 1968 că România va urma Cehoslovacia pe calea liberalizării culturale și poate și politice și va alege o alternativă ‘cu față umană’ a socialismului, și se încheie în disperarea stagnării anilor ’80, a național-comunismului și a cultului indecent al personalității lui Nicolae Ceaușescu.
Ca cititor mă aștept la două feluri de dezvăluiri de la o carte de memorii. În primul rând, sunt interesat de informații despre perioada în care a trăit autorul. Așa cum am scris în recenzia primului volum, Lucian Boia este cu aproape un deceniu mai vârstnic decât mine și am trăit cea mai mare parte a timpului, aceleași vremuri în același oraș. Este vorba deci într-un fel de o ‘comparare a notelor’, deși de la un moment încolo Boia a avut acces la călătorii destul de dese în străinătate, ocazie care pentru mine a venit mai târziu. A doua categorie de informații care mă interesează este legată de omul însuși, de felul în care el se confruntă cu vremurile și cu societatea din jur, dar și de trăirile sale personale. În cazul de față, Boia fiind un istoric căruia ii citesc cărțile și ii urmăresc activitatea, aș vrea să aflu mai mult despre omul din spatele numelui de pe coperți. Răspunsurile primite la lectura acestui volum sunt parțiale și voi explica in continuare de ce.
Imediat după absolvire, Lucian Boia are șansa de a se angrena într-o activitate de colaborare universitară cu forurile paralele din Cehoslovacia, în scopul studierii istoriei relațiilor dintre români pe de-o parte, și cehi și slovaci de cealaltă parte, în imperiul austro-ungar. Colaborarea îi prilejuiește o călătorie la Praga anilor 1968 și 1969, perioada de imediat după invazia Cehoslovaciei de către forțele sovietice și ale Pactului de la Varșovia, perioada de întoarcere la matca comunismului dogmatic a țării din centrul Europei după ‘primăvara’ liberală condusă de Alexander Dubcek. Amintirile din Praga sunt în majoritate anecdotice, dacă va fi discutat politică cu colegii sau alți cetățeni cehoslovaci nu există în carte relatări. Episodul august 1968 este relatat mai mult din perspectiva de istoric decât din cea de memorialist. Lucian Boia nu își amintește nici dacă a fost prezent la mitingul din Piața Palatului la care Ceaușescu și-a ținut istorica sa (primă) cuvântare de la balconul Comitetului Central. Episodul și încă alte detalii ale acelei perioade sunt mai degrabă reconstituite din scrisori adresate mamei sale și păstrate de aceasta.
Nimic special nici în serviciul militar de șase luni al lui Lucian Boia, prestat după terminarea studiilor, care nu diferă cu nimic de experiența majorității absolvenților universităților din acea perioadă. Șase luni de plictiseală, de ordine cazonă, de mici rebeliuni, și eventual o prietenie sau două păstrată pentru restul vieții. Cam așa mi-l amintesc și eu. Spectacolele de teatru ale perioadei de dezgheț, filmul ‘Reconstituirea’, experiențe culinare la restaurantul ‘Berlin’, lecturile escapiste, majoritatea în limba franceză – experiențele sunt foarte asemănătoare.
O parte din relatările lui Boia sunt legate de cariera sa universitară. Aceasta evoluează lent, posturile fiind blocate în toată perioada anilor ’80. După unificarea facultăților de Istorie și de Filosofie este obligat să predea și un curs de istorie a României cu tente ideologice, dar pe de altă parte se bucură de o relativă independență în ceea ce privește domeniile de cercetare, publică mult, uneori sub formă de cursuri în editura universității, sau pe propria sa cheltuiala la editura Litera când nu găsește alt editor. Ca membru de partid asistă (pasiv după mărturia sa) la ‘dezbaterile ideologice’ din cadrul ședințelor de partid. Mă așteptam la mai multe informații despre mediul universitar sau despre publicațiile de istorie care apăreau în acea perioada (‘Magazin istoric’ este menționat doar odată în trecere), dar nu am aflat mai nimic, în afară de o referire la Ilie Ceaușescu, și alta la un cuplu de profesori (Mușat și Ardeleanu) care impuneau linia național-comunistă. Nimic însă despre colegii săi de generație. În schimb, acest paragraf, oarecum surprinzător:
‘Trebuie să recunosc, totuși, că nimeni nu mi-a impus să le vorbesc studenților într-un fel sau altul. Nimeni nu m-a vizitat la vreo oră de curs sau de seminar. Singura limita a fost propria autocenzură (destul de “blândă” îmi permit să spun). (pag. 116)
Lucian Boia nu a fost un dizident. Domeniile sale de cercetare în perioada comunistă au fost departe de punctele sensibile ale discursului istoric oficial și istoricul, care câteva decenii mai târziu avea să trezească dispute aprige analizând și demontând o parte dintre miturile istoriei naționale, pare să se fi păstrat cu grijă departe de complicații în perioada comunistă. O singură dată, readucând în prim plan figura istoricului Gheorghe Brătianu, riscă să atragă atenția, dar această îndrăzneala ii este tolerată. Își lărgește domeniile de cercetare, începe să fie pasionat de istoria Ardealului, devine expert de nivel internațional în istoriografie, dar pășește cu prudență, căutând în același timp să păstreze pe cât posibil o oarecare probitate intelectuală:
‘ Aveam o ambiție, aproape un “legământ”, să nu pomenesc nicăieri numele lui Ceaușescu. Cam naivă formă de protesc, dar, în sfârșit, atâta m-a dus capul! Am publicat pe atunci câteva articole în Munca (ziarul sindicatelor), strict pe teme de istorie. Pentru unul dintre ele (nu mai știu, ceva despre vreun eveniment istoric sau vreo personalitate) găsisem o încheiere pe cinste: un pasaj din Dimitrie Bolintineanu, care îmi plăcuse foarte mult. Bănuiesc că intuiți urmarea. Fără să-mi zică nimeni nimic, l-au înlocuit pe Bolintineanu cu un pasaj din vastă opera a lui Ceaușescu. Ce era să le fac? Să dau foc la redacție? Să public un comunicat în care să le spun că nu-l vreau în ruptul capului pe Ceaușescu? Din păcate, nu voi mai intra în istorie ca omul care nu l-a citat niciodată pe marele conducător! (pag. 93)
Lucian Boia continuă să fie și în volumul al doilea al memoriilor sale foarte discret în ceea ce privește viața sa privată. Dacă va fi fost căsătorit sau dacă a avut vreo relație romantică importantă până în 1989, nu aflăm nici acum. Este menționată doar relația cu Helga, ‘nemțoaică la origini, dar căsătorită în Franța’, pe care o întâlnește la Praga, cu care leagă ‘o prietenie indestructibilă’ și cu care se întâlnește repetat în anii ’80, când călătorește în fiecare an în Occident. A fost mai mult? Să-i respectăm autorului dreptul la discreție.
Unul dintre capitolele cele mai picante este cel în care Boia descrie sistemul inspecțiilor, tipic pentru ‘economia paralelă’ care a ajutat multor români să supraviețuiască privațiunilor materiale din ultimele două decenii ale dictaturii, semănând însă și o parte dintre germenii corupției perpetuate și amplificate după 1989. Fiind cadru universitar, Boia devine membru în comisiile de inspecție ale profesorilor de istorie din țară:
Totul se petrecea potrivit unui ritual de la care, în principiu, nimeni nu se abătea. Profesorul primea aproape sigur nota 10. Or o fi fost și vreo doi de 9, dar nu mai mult, în cele 150 de inspecții ale mele. … Pe partea cealaltă, noi, inspectorii, primeam sacoșe încărcate cu cele mai reprezentative produse locale, alimentare în primul rând: carne, brânză, și ce mai doriți, lista rămâne deschisă. Desigur, examenul nu era condiționat de asemenea “atenții”. Profesorul, dacă s-ar fi prezentat bine, ar fi obținut probabil nota 10, chiar dacă nu ne-ar fi oferit nici măcar un pahar de apă! Doar că lucrurile se fixasera într-un mecanism invariabil, și nimeni nu s-ar fi hazardat să inventeze un alt scenariu, cu mai puține note de 10 și mai puține sacoșe. (pag. 102)
În august 1980 Lucian Boia participa la organizarea și desfășurarea la București a unui Congres Mondial al Istoricilor. Cu această ocazie este ales în conducerea unui Comisii Internaționale de Istoriografie. Poziția necesita călătorii în străinătate în fiecare an și Lucian Boia primește de fiecare dată aprobarea, făcând vreo zece astfel de călătorii în ultimul deceniu al dictaturii. Relateză cum trebuie să treacă de fiecare dată prin procesul chinuitor al aprobărilor succesive, dar se pare că le-a primit în mod consecvent. A fost fără îndoială o excepție, unul dintre foarte puținii români care pare să se fi bucurat de această libertate condiționată de circulație. Cam ca toți care călătoreau pe atunci în Occident, plătește prețul informărilor făcute Securității, pe care le descrie in următorii termeni:
‘Nu am semnat nici un angajament. (Nici nu mi s-a cerut așa ceva!) Nu mi s-au cerut informații despre români, nici despre cei din țară, nici despre cei stabiliți în Occident. Nu mi s-a cerut să mă întâlnesc cu cineva anume. Aveam doar obligația să le spun din când în când cu cine m-am întâlnit…. În ce mă privește, am evitat să mă întâlnesc cu românii plecați din țară, mai ales că proiectele mele erau internaționale, și nu românești.’ (pag. 165-166)
Aici nu pot să nu mă declar dezamăgit. Nu am motive să pun sub semnul întrebării versiunea lui Lucian Boia, poate că a avut noroc, poate că așa cum relatează la un moment dat a funcționat o protecție discretă despre care el nu știe prea mult. Dezamăgește însă exact lipsa sa de angajare, intelectuală măcar, cu mișcarea de rezistență prin cultură din interior sau cu emigrația din afară. Pot înțelege că evita, de frica Securității, să se întâlnească cu emigranți atunci când călătorea în străinătate, dar mai greu îmi este să înțeleg lipsa de referințe la emisiunile culturale ale ‘Europei Libere’ sau la lecturi ceva mai relevante decât romanele lui San Antonio. Își lărgește orizontul intelectual în această perioada, începe să scrie și să publice chiar și în Occident despre istoria imaginarului sau a apocalipselor reflectate în cultura lumii (contribuții remarcabile), dar evită orice comentariu despre lecturile de istorie sau filosofie pe care le va fi citit în cadrul călătoriilor sale. A riscat să aducă și cărți în bagaje la întoarcerea din călătorii? Nu aflăm dacă da sau nu. Într-un fel, parcă se teme că ar mai funcționa pe undeva cenzura. Ciudat. Relatările vizitelor sale în Europa Occidentală și apoi în Statele Unite includ descrieri superficial turistice, dar mai nimic despre contactele cu istoricii sau personalitățile din învățământ și academii cu care colabora in proiectele internaționale. Cred că asemenea referințe ar fi făcut ca aceste secțiuni ale cărții să fie mult mai interesante.
Trecerea prin comunism a lui Lucian Boia a fost asemănătoare cu cea trăită de mulți alți intelectuali care au supraviețuit perioadei, făcând un minim de compromisuri necesare. A avut poate mai multe șanse decât mulți alții, călătorind în străinătate într-o perioada în care granițele erau închise pentru majoritatea românilor din țară. Ultimul capitol este un scurt elogiu adus libertății câștigate în decembrie 1989. Se încheia pentru Boia, ca și pentru toți cei din țară perioada de supraviețuire, și începea o perioada de exprimare și creație liberă, cu alte provocări, probleme și greutăți de biruit. Boia a folosit-o bine, devenind unul dintre istoricii cunoscuți, interesanți și controversați, cu priză la public, și ale cărui cărți nu lasă pe nimeni indiferent. Este poate felul sau de a se revanșa pentru autocenzura pe care a fost obligat să o practice in perioada comunistă. Cele două volume de memorii dau însă impresia că această autocenzură încă funcționează într-o anumită măsură atunci când este vorba despre propria biografie. Cărțile de istorie ale lui Lucian Boia sunt mai interesante decât memoriile lui Lucian Boia.
